‘n-eter.

Uneori e mai bine să laşi o frază netermin
Astfel adaugi lumii o fărâmă de mister efemer.
În ziua aia am privit la cerul ameninţător şi brusc m-am gândit că ar trebui să
Lumea stă spânzurată de cuvinte.
Să ce? Să-mi schimb viaţa, să mă apuc de pian, să călătoresc pe Lună, să
Vă spun, pe cuvânt.
Uneori e mai bine să laşi o frază neter
Să-mi iau ciorapii moi de lână.
E preferabil misterul.
Uneori e mai bine
De lână.

Spărgând valul.

Pe ţărmuri spume saltă translucide
de bucuria de-a se sinucide.
– Şt. A. Doinaş

D. înregistrează sunete reale şi pictează lucruri imaginare.
Din punctul meu de vedere este un artist desăvârşit.
În dimineţile în care e văduvit de inspiraţie mă sună.
Convorbirile astea matinale au întotdeauna ceva special.

-Vreau să pun un val pe pânză, mă informează de cu zori.
-Valul e mereu pe val, îi răspund, dezmorţindu-mi lent mintea. Cum merge?
-Prost. Nu reuşesc să prind valul care trebuie. Am petrecut o grămadă de timp pe malul mării, cu reportofonul în mână, până mi-a îngheţat sufletul. De câteva nopţi nu fac altceva decât să ascult înregistrările. Ştiu acum să deosebesc resacul stârnit de maree de vâltorile captive între stânci sau de talazurile zdrobite de stabilopozi. Pot să disting foşnetul petulant al spumei, firele de nisip duse de apă, cioburile de scoici care mângâie ţărmul. Pot chiar să adulmec algele umede, să percep reflexiile cerului vesperal şi oglindirile soarelui rece în unde.
–Unde sună atât de luminos.
-Totul este undă, vibraţie. Problema este să domesticeşti unda, să o aşezi în vârful pensulei şi să o fixezi pe pânză, în notă personală. E dificil să domesticeşti aparenţele.
-Dar nu este utopic să vrei să ţintuieşti într-un insectar, hm, într-un momentar, bătaia de aripi a aparenţei efemere?
-Este un proiect extravagant, desigur, dar e singurul cu adevărat motivant. Altfel ajungem să reprezentăm doar un vid nesfârşit, ceea ce echivalează cu o pierdere de timp şi de materiale. De altfel, până la urmă, timpul este cel mai preţios material. Iar eu asta fac, fir-ar să fie! Mă pierd irosind timpul, fixându-mi urechea asupra unui val care nu vrea să se lase cuprins.
-Şi îţi vine să-ţi mângâi auzul cu ceva tăios, odată confruntat cu mărginirea percepţiei?
-Avea şi Van Gogh, cel într-o ureche, dreptatea lui. Adevărul e că nu mai am răbdare, zilele astea; mi-am pictat de trei ori motanul, la răsărit, la apus, la beţie. Simt că ar vrea să mă ajute, bietul, dar nu ştie mai nimic despre valuri.
-Imposibilitatea e tot o vibraţie, chiar şi pentru feline. De ce nu încerci să pictezi neputinţa de a prinde un val pe pânză?
-M-am gândit la asta, dar s-a făcut deja. Sunt înconjurat de pânze albe. Nu-mi rămâne decât să le ataşez un catarg imens şi să ies să le flutur pe o plajă pustie, în briza dezolării hibernale.
-Abandonezi lupta?
-Ce să fac? Nu mai am vlagă.
-În lumea surfului există legenda valului perfect. The ultimate wave, cel care te îngroapă definitiv sau te ridică dincolo de nori. Se spune că valul ăla vine o dată la câteva decenii, într-un loc aparte. Poate că secretul e să ştii să aştepţi.
-Iar când soseşte în fine -dacă soseşte- te găseşte amar şi anchilozat.
-Dar nu eşti surfer, eşti pictor. Ajunge să priveşti.
-Să asculţi.
-Să speri.
-Ajunge.

Sfântul Sânge.

¿Y tu que miras, cabrón? este replica unui pistolero solitar dintr-un vechi film tehnicolor care rezonează obsesiv în context, dar mai ales în afara lui. O simplă vocabulă aruncată în vântul abraziv al pampasului, la jumătatea drumului între chestionare articulată şi rezonanţă viscerală, care se strecoară de pe ecran direct în minte, apoi în suflet. Un dies irae rudimentar, intonat rapid, gâtuit, cu sete seacă, precum strigătul unui vultur pleşuv în căutarea unui leş de pe care să mai poată desprinde o urmă de carne aţoasă, neapetisantă, neîndestulătoare; acvila decăzută, trăind din moarte, teribilul Itukemiracabron, spectrul infam care îţi pândeşte mersul, care îţi aşteaptă pasul greşit, ultimul pas. Tu la ce priveşti, nenorocitule? În ce ţi-ai înfipt colţii tociţi ai mirării? Ce-ţi sclipeşte sumbru în ochi? Mai ai carne pe oase? Mai bine pleacă-ţi privirea, pleacă, vezi-ţi de drum, uită-te în tine, mai bine. Cară-ţi de-aci oasele alea calcifiate, nu stârni vulturii hămesiţi. Te sfidez să înregistrezi imaginea asta pe retină, în alb, negru şi mult mult roşu, cabrón. Acolo o să-ţi rămână, scorojită, stacojie, sinistră. Fatalitate pentru tine, imortalitate pentru mine. Habar nu ai ce am văzut, nu ai idee pe unde am umblat, nu ai idee ce vezi, habar nu ai unde te afli. Ai încredere în mine, cabrón. Sunt şarpele Kaa cu pene, pendejo, Quetzacóatl îmi fierbe în sânge, vopseşte-mă deci în roşu, nenorocitule, ca pe târfele Babilonului, în carmin, capucin, în cărămiziu, chihlimbariu, cinabriu, purpuriu, ruginiu, ăsta e festinul tău, ăsta e destinul tău. Fericirea e o armă fierbinte, pendejo, uite cum fumegă fericirea, ce mai simţi acum? Închide ochii, vulturule, nu mai privi, así es la vida, te-ai duelat cu o imagine într-o oglindă şi ai pierdut, nu privi mai departe. ¡No miras más, cabrón!

El Topo (y Santa Sangre)

 

Fabulosul destin.

„Şansa e ca Turul Franţei: o aştepţi mult şi trece repede!” Şansa e o comoară tăinuită, făptură curioasă, ştii, se spune că deasupra comorilor îngropate pluteşte uneori, în anumite nopţi, preţ de câteva clipite grăbite, o flăcăruie albăstruie, iar dacă-ţi urmezi flama, dacă ştii să triangulezi ideal şansa şi să sapi cu băgare de seamă, poţi să-ţi găseşti comoara. Îţi place cursa asta nebună, galbenă şi roşie şi verde, făptură bizară? Sunt sprinturi contra cronometru, ascensiuni brutale pe coaste abrupte, drumuri ascunse de praf vălătucit sau de ceaţă văluroasă, icnete ascuţite scoase de angrenaje oxidate şi de oase istovite, sunt mile peste mile de arşiţă şi de ger, fără odihnă şi fără milă, şi undeva, la capăt, o recompensă promisă. C’est la vie. Iar tu stai pe marginea canapelei, făptură încercată, contemplând hăurile ce-ţi mărginesc drumul, privind golul din lume, din nume, sătulă de Cursă, frecându-ţi călcâiele rindeluite de prea multe suişuri şi coborâşuri şi văi pierdute în ceaţă şi piscuri rătăcite în nori şi îţi cauţi comoara în flacăra vânătă a unei veioze domestice, care îţi recolorează în tonuri de jind şi de alean lumea roşie, galbenă şi verde, topită, toropită, vlăguită. Ştii, şansa e ca Turul Franţei, aşa că urmează-ţi cursa, făptură neostoită, iar tu, veioză albastră, veghează.

Le fabuleux destin d’Amélie Poulain (et de sa lampe bleue)

Odiseea spațială.

Naşterea e cunoaştere, maimuţă năucă, încetează să ari ţărâna cu genunchii, lasă-ţi vertebrele să colonizeze spaţiul sideral, ridică-te din visceral în cerebral, în capul oaselor, aruncă-ţi cârjele primitive până la cer şi priveşte-le topindu-se în focurile vii de pe boltă, preschimbă-ţi vizuina în mansardă, visează-ţi copilăria, durează-ţi jocuri futile, învaţă să-ţi râzi de plâns, să-ţi pacifici vrajbele şi să dezghioci cu grijă înţelegerea din coaja mirării, ia-ţi zborul cât corpul îţi este încă uşor, pluteşte cu zânele, hărţuieşte piraţii, ignoră seren ticăitul sec al crocodilului de apă dulce, mână-ţi heruvimii prin odăi senine cu coloane nesfârşite de ivoriu şi bolte pufoase din vată de zahăr, trăieşte dulce, visează asteroizi excentrici cu baobabi, roze, împăraţi şi cartografi, îmblânzeşte neapărat o vulpe a deşertului sau un pegas înflăcărat, priveşte stelele care ştiu să râdă, visează, ascultă stelele căzătoare, vibrează. Apoi, când stelele se sting şi oasele îţi coboară din cer înapoi în corp, caută-ţi şarpele, lasă-l să te cunoască, lasă-te să te cunoşti şi nu uita să-ţi scuturi temeinic sufletul în acea dimineaţă în care simţi că te trezeşti din nou făptură. Naşterea e cunoaştere, maimuţă năucă.

2001: A Space Odyssey (feat. the Star Child)

PIMPF.

(a avea şi a păstra)

P. este o shopaholică obstinată. Shoppingul îi vindecă angoasele, dilemele şi în general îi ocupă orele în mod plăcut sau cel puţin o ajută să nu se gândească la lucruri neplăcute. Umblă din magazin în magazin, încercând pantaloni mulaţi sau fuste înfoiate, se întreţine convivial cu vânzătorii şi cu casierele, compară preţurile şi îşi poartă cu graţie sacoşele cartonate, debordând de bluze, rochii, desuuri, eşarfe şi sandale pe culoarele orbitoare ale mallurilor din oraş, până aproape de ora închiderii, deseori dincolo de ea. Acolo, la mall, ea îşi pierde timpul; aşa cum alţii îşi pierd portofelul, buletinul sau agrafele de păr, ea îşi pierde de fiecare dată, cu regularitate, timpul. Târziu, noaptea, descinzând în fine pe trotuarul obscur din preajma vreunui supermagazin la modă, Paula se opreşte pentru o clipă în loc, îşi trage sufletul şi constată sec, fără excepţie: Of. Iar mi-am pierdut timpul.

I. şi M. sunt pasionaţi de muzică a capella. S-au înscris într-un cor de amatori, care se adună de trei ori pe săptămână într-o cămăruţă igrasioasă de la marginea oraşului, unde cântă alături de o duzină de indivizi pe cât de excentrici pe atât de netalentaţi arii de Puccini, Verdi sau Offenbach. Belle nuit, ô nuit d’amour, E lucevan le stelle, Nessun dorma! Deoarece repetiţiile au loc seara, ei încearcă din răsputeri să depăşească oboseala acumulată peste zi, să îşi intre în voce şi în rol, să dea totul pentru a vibra cât mai armonios în grup. Nu reuşesc întotdeauna să o facă, în ciuda bunelor lor intenţii. Atunci dirijorul îi îndeamnă, agasat: Hai, mai cu suflet! Iar ei pun mai mult suflet, până îşi epuizează suflul, adesea înainte să-şi epuizeze timpul. Târziu, aproape de miezul nopţii, Irina şi Matei se privesc cu coada ochiului, în lumina portocalie a felinarelor stradale, şi îşi şoptesc cu ultimele puteri: Of. Iar ne-am pierdut sufletul.

P. şi F. sunt captivaţi de natură. Îşi duc traiul pe câmp, jucându-se, dansând, răsfăţându-se, comunicând neîntrerupt cu elementele, într-o simbioză absolută. Ploaia îi întristează nespus, dar fiecare rază de soare le oferă speranţă. Ei îşi trăiesc prezentul imediat fără a-şi închipui vreun mâine, pentru că ştiu prea bine că niciun mâine nu le este sortit împreună, pe câmpul lor înverzit. Pentru a-şi îndulci reciproc apăsarea existenţei tranzitorii, cei doi şi-au născocit nume de alint. El îi spune ei: crestăţeaua mea dragă sau mâţo sau papălungo, iar ea îi zice lui: papilionidul meu scump sau albiluţule sau fâlfâişor. Noaptea îi surprinde adesea înveliţi într-o plapumă fină de puf, la care contribuie în mod egal, iar primele sclipiri vineţii ale zorilor îi găsesc aproape plecaţi, inevitabil scuturaţi, când el, Fluturele, îi şopocăie în vânt ei, Păpădiei, un vers grav dintr-un sonet desuet: Of. Eu nu mai am timp iar tu nu mai ai suflet.

În vizibil.

(For the record)

Am o vecină care stă mereu la fereastră, ca o muşcată în glastră. Şade întotdeauna în acelaşi loc, uşor adusă de spate, pitită după o perdea înflorată, absorbind lumea înconjurătoare, asimilând lucrurile care se întâmplă afară, în afara ei, cu o privire pierdută, inexpresivă, ca ochiul de sticlă al unei camere video setată pe funcţia •.

Zorii o găsesc acolo, la post, filând străzile din cartier cu atenţia distrată a unui filatelist care examinează apatic un album de timbre exotice, observând contururile, decelând culorile, mângâind cu privirea filigranul delicat al chenarelor, sistematizând cu migală coliţele disparate, îmbogăţindu-şi permanent colecţia de imagini cu viziuni extrase din context.

Seara, când cerul devine o scoarţă neguroasă şi răcoarea înfioară plăcut epiderma, o regăsesc sprijinind rama ferestrei, începându-şi rondul nocturn. Fixează cu încăpăţânare norii, susţinându-le prelung cu privirea cursa în înalturi, deasupra clădirilor gri. Uneori profilul i se estompează complet în beznă – apoi ochii îi strălucesc în lumina lunii sau a farurilor maşinilor sau a felinarului pâlpâitor din parcare sau din cauza vreunui gând tăinuit care îi creşte pulsul şi îi dilată involuntar pupilele.

Târziu în noapte dispare. Îşi reîncarcă, cel mai probabil, bateriile, pentru a înregistra imaginile unei noi dimineţi. Noctambulul înverşunat din mine o dezaprobă: noaptea se pot vedea cele mai interesante lucruri – mai ales indiferenţa blândă şi adâncă a lucrurilor. În virtutea acestui fapt îmi asum o complicitate tacită cu muşcata adormită şi veghez asupra cartierului în lipsa ei, în timp ce mă gândesc cum ar arăta un schimb de coliţe de realitate într-o ipotetică întâlnire între colecţionari scrutători.

►Toate frunzele sunt gri, nemişcate şi lipsite de nervuri, iar puţinii trecători sunt tăcuţi şi preocupaţi să-şi care cele trei umbre la adăpostul zidurilor de beton – Frunzele sunt verde-opal, nervurile dilatate le freamătă la trecerea sevei-brizei, iar trecătorii se revarsă gălăgioşi-dezinvolţi pe trotuare, purtându-şi umbra-solitară pe umeri – Ca nişte Sisifi care şi-au rătăcit pietroiul hărăzit dar continuă să îşi escaladeze cu stocicism munţii – Ei, asta e culmea, pietroiul e impuls-pretext – Aha, pietroiul este chiar trecătorul – Nimeni nu trece, de fapt, iar pisicile nu sunt toate gri-şoarece, să ştii – N-am zis nimic de pisici, m-am referit strict la frunze, care – Palpită-foşnesc – Dacă tot vorbim de animaţie, atunci – Vrei să-ţi arăt colecţia mea de gesturi? ■

Este iarăşi dimineaţă. Ies la geam pentru a preda ştafeta vecinei cu spatele cocârjat, părul dezordonat şi pupilele imobile. Este acolo, pândind viaţa de după perdea, mai muşcată ca niciodată. Pe negândite, ridic braţul drept şi îl flutur inept. Ea priveşte dar nu răspunde. Îmi zâmbesc mulţumit, cu sentimentul karmei împlinite: tocmai am fost clasat într-o colecţie selectă de gesturi goale.

C.

(alcooluri, bauhaus, ciocolată)

Înainte să deschidă o cofetărie cochetă în Centrul vechi, Mihai, căruia i se spune Michel pentru că a locuit câţiva ani în sudul Franţei, a fost arhitect-restaurator în casele de patrimoniu ale noii aristocraţii, cea a finanţelor.
-De ce cofetărie, Michel?
-Din cauza lui Proust.
Eclerul cu ciocolată din farfurie este o sumă a deliciilor pământeşti, din care mă înfrupt împăcat în păcat, aşa că nu pot decât să schiţez, cu gura plină de cremă parfumată, un semn de întrebare.
-Ştii povestea cu madlenele lui Proust care îi aminteau de copilăria petrecută la Combray, cu mătuşa lui, Léonie. E o chestie importantă, copilăria. Preţioasă. M-am gândit că rostul meu e să fac lumea să poată să-şi guste iarăşi copilăria. Aici sau la pachet, după preferinţe.
-Faci şi madlene?
-N-am găsit reţeta mătuşii lui Proust. Dar avem savarine cu rom, babas au rhum, din copilăria lui Victor Hugo, tartă cu vişine, clafoutis, din copilăria lui Voltaire, servim şi un extraordinar café au lait cu tristeţi de lămâie, cum îi place lui Julian Barnes. Eclerul tău are ca ingredient principal o amintire prepubescentă a lui Boileau-Narcejac.
-Ceaiul ăsta verde e o minunăţie.
(Şopteşte, trăgând cu ochiul în jur)
-De ceai se ocupă nevastă-mea. Este, mm… extrem de pasionată de literatura orientală.
-Atunci înţeleg ce e cu muzica de jazz care se aude în surdină şi cu cele trei pisici care dorm pe pernele din colţ. Soţiei îi place Murakami, nu-i aşa?
(Suspină, apoi surâde)
-Behemoth, Greebo şi Mackerel. Mda, aşa e, deşi aportul decisiv a fost al Margaretei, fiica mea cea mică. Nu ştie încă să citească, dar este obsedată de Pisicile aristocrate.
-E clar. Ştiu ce vreau să mai încerc, în acest caz.
-Surprinde-mă.
-O cupă mare de Crème de la crème à la Edgar.
Michel se înconvoaie de spate şi îşi trage scaunul mai aproape de masă. Mă priveşte complice pe sub sprâncenele stufoase, îşi mângâie precaut bărbia cu palma dreaptă şi mă întreabă încetişor, din vârful buzelor:
-Ai biscuitul la tine?

B.

(alcooluri, bauhaus, ciocolată)

Înainte de a ajunge curatoare de artă modernă în cele mai trendy muzee americane, Iulia a fost neurochirurg la Cluj. Conduce un Oldsmobile uriaş, singurul din România, după cum susţine cu mândrie, şi fumează cigarillos Winterman’s Café Crème.
-Cum se potriveşte asta cu pregătirea medicală? o întreb.
-Deviza clinicii unde am lucrat cândva era Labor omnia vincit improbus, munca stăruitoare învinge orice. Înălţător, nu? Am plecat de-acolo până să mă învingă şi pe mine. N-a fost chiar timp pierdut, dar aveam alte planuri.
-Mă refeream la fumat.
-Nu e o contradicţie în sine. După prima duzină de gărzi în spital descoperi că fumatul e una dintre cele mai mici probleme pe care le poţi avea în viaţă.
-Iar una dintre cele mai mari e neadecvarea?
-Cam aşa. Imediat după demenţă. Mă rog, să zicem că e o precondiţie serioasă.
-Cum e să lucrezi cu nebuni?
-Nu cred că există nebuni propriu-zis. Sunt doar oameni care percep realitatea în mod diferit. Uite, m-am ocupat recent de un happening la Houston, unde o tipă, Christine, a stat dezbrăcată timp de o zi şi o noapte lângă o tablă pe care era scris cu cretă albă: „Acest corp este…” Publicul trebuia să completeze propoziţia cu adjective sau fraze, pentru ca la final artista să şteargă totul de pe tablă cu corpul gol.
-Şi asta cum se numeşte?
-Asta se numeşte live art. Sau schizoidie, depinde de unde priveşti. Artistul este în general schizotim: un tip caracterial normal, afectat de hipersensibilitate, timiditate, tendinţă spre introversiune, dar cu un potenţial manifest pentru reacţii impulsive, neaşteptate şi, ceea ce ne interesează, creative.
-Ai picat din lac în puţ?
-Un puţ fabulos, cu reflectoare, şampanie şi camere video.
-Ai găsit ceea ce cauţi?
-Am găsit ceea ce mă căuta.
-Ţi-ai îmbrăţişat nebunia?
(Râde cu poftă)
-Da. E foarte amuzant. M-a fascinat mereu Nietzsche, care s-a dilit căutând un reper inexistent; cred că de fapt tipul n-a luat-o razna din cauza sifilisului terţiar, chiar dacă e cert că suferea de asta, ci pentru că până la urmă a înţeles că nebunia este singurul răspuns filosofic acceptabil în absenţa lui Dumnezeu.
-Artistul a şters tabla cu corpul gol.
-Exact! Live art, cum ziceam.
-Suntem cu toţii nebuni?
(Caută în poşetă)
-Ai un foc?

A.

(alcooluri, bauhaus, ciocolată)

Înainte să devină barman într-un local de noapte de lângă Foişorul de Foc, Bogdan a fost preot într-o mică parohie din Vaslui. Şi-a păstrat obiceiurile bune deprinse în biserică: acum ştie să boteze băuturile ca nimeni altul.
Un client cu părul lung prins în coadă şi cu braţele tatuate se sprijină de tejgheaua barului cu ultimele forţe rămase la capătul unei nopţi prea lungi şi îngaimă stins:
-Boghi, trăi-ţi-ar rasa popească, dă şi tu un mojito.
Barmanul îl priveşte părinteşte de după espressor şi-i răspunde mucalit:
-Un cocktail creştin cu mentă şi lime, vinee.
-Părinte, te-ai cam aghesmuit.
-Vezi-ţi bârna din ochiul tău, fiule, nu paiul din paharele altora.
-E defect profesional, ce vrei, sunt procuror.
Boghi toarnă apă tonică peste gheaţa pisată şi intonează solemn:
-Nu judeca pentru a nu fi judecat. Căci cu judecata cu care judeci vei fi judecat şi cu măsura cu care măsori ţi se va măsura.
–I’m in.
Primele sclipiri ale zorilor îşi fac loc ezitant printre vălătucii de fum, prin ferestrele aburite. Din boxe răsună vocea aspră a lui Nelu Ploieşteanu, cântând un şlagăr vechi. Părintele şi procurorul încing pe loc un karaoke cu versuri actualizate:
-Am judecat şi nopţi, am judecat şi zile…