PIMPF.

(a avea şi a păstra)

P. este o shopaholică obstinată. Shoppingul îi vindecă angoasele, dilemele şi în general îi ocupă orele în mod plăcut sau cel puţin o ajută să nu se gândească la lucruri neplăcute. Umblă din magazin în magazin, încercând pantaloni mulaţi sau fuste înfoiate, se întreţine convivial cu vânzătorii şi cu casierele, compară preţurile şi îşi poartă cu graţie sacoşele cartonate, debordând de bluze, rochii, desuuri, eşarfe şi sandale pe culoarele orbitoare ale mallurilor din oraş, până aproape de ora închiderii, deseori dincolo de ea. Acolo, la mall, ea îşi pierde timpul; aşa cum alţii îşi pierd portofelul, buletinul sau agrafele de păr, ea îşi pierde de fiecare dată, cu regularitate, timpul. Târziu, noaptea, descinzând în fine pe trotuarul obscur din preajma vreunui supermagazin la modă, Paula se opreşte pentru o clipă în loc, îşi trage sufletul şi constată sec, fără excepţie: Of. Iar mi-am pierdut timpul.

I. şi M. sunt pasionaţi de muzică a capella. S-au înscris într-un cor de amatori, care se adună de trei ori pe săptămână într-o cămăruţă igrasioasă de la marginea oraşului, unde cântă alături de o duzină de indivizi pe cât de excentrici pe atât de netalentaţi arii de Puccini, Verdi sau Offenbach. Belle nuit, ô nuit d’amour, E lucevan le stelle, Nessun dorma! Deoarece repetiţiile au loc seara, ei încearcă din răsputeri să depăşească oboseala acumulată peste zi, să îşi intre în voce şi în rol, să dea totul pentru a vibra cât mai armonios în grup. Nu reuşesc întotdeauna să o facă, în ciuda bunelor lor intenţii. Atunci dirijorul îi îndeamnă, agasat: Hai, mai cu suflet! Iar ei pun mai mult suflet, până îşi epuizează suflul, adesea înainte să-şi epuizeze timpul. Târziu, aproape de miezul nopţii, Irina şi Matei se privesc cu coada ochiului, în lumina portocalie a felinarelor stradale, şi îşi şoptesc cu ultimele puteri: Of. Iar ne-am pierdut sufletul.

P. şi F. sunt captivaţi de natură. Îşi duc traiul pe câmp, jucându-se, dansând, răsfăţându-se, comunicând neîntrerupt cu elementele, într-o simbioză absolută. Ploaia îi întristează nespus, dar fiecare rază de soare le oferă speranţă. Ei îşi trăiesc prezentul imediat fără a-şi închipui vreun mâine, pentru că ştiu prea bine că niciun mâine nu le este sortit împreună, pe câmpul lor înverzit. Pentru a-şi îndulci reciproc apăsarea existenţei tranzitorii, cei doi şi-au născocit nume de alint. El îi spune ei: crestăţeaua mea dragă sau mâţo sau papălungo, iar ea îi zice lui: papilionidul meu scump sau albiluţule sau fâlfâişor. Noaptea îi surprinde adesea înveliţi într-o plapumă fină de puf, la care contribuie în mod egal, iar primele sclipiri vineţii ale zorilor îi găsesc aproape plecaţi, inevitabil scuturaţi, când el, Fluturele, îi şopocăie în vânt ei, Păpădiei, un vers grav dintr-un sonet desuet: Of. Eu nu mai am timp iar tu nu mai ai suflet.

~ de ubiquus pe octombrie 22, 2014.