C.

•octombrie 3, 2014 • Lasă un comentariu

(alcooluri, bauhaus, ciocolată)

Înainte să deschidă o cofetărie cochetă în Centrul vechi, Mihai, căruia i se spune Michel pentru că a locuit câţiva ani în sudul Franţei, a fost arhitect-restaurator în casele de patrimoniu ale noii aristocraţii, cea a finanţelor.
-De ce cofetărie, Michel?
-Din cauza lui Proust.
Eclerul cu ciocolată din farfurie este o sumă a deliciilor pământeşti, din care mă înfrupt împăcat în păcat, aşa că nu pot decât să schiţez, cu gura plină de cremă parfumată, un semn de întrebare.
-Ştii povestea cu madlenele lui Proust care îi aminteau de copilăria petrecută la Combray, cu mătuşa lui, Léonie. E o chestie importantă, copilăria. Preţioasă. M-am gândit că rostul meu e să fac lumea să poată să-şi guste iarăşi copilăria. Aici sau la pachet, după preferinţe.
-Faci şi madlene?
-N-am găsit reţeta mătuşii lui Proust. Dar avem savarine cu rom, babas au rhum, din copilăria lui Victor Hugo, tartă cu vişine, clafoutis, din copilăria lui Voltaire, servim şi un extraordinar café au lait cu tristeţi de lămâie, cum îi place lui Julian Barnes. Eclerul tău are ca ingredient principal o amintire prepubescentă a lui Boileau-Narcejac.
-Ceaiul ăsta verde e o minunăţie.
(Şopteşte, trăgând cu ochiul în jur)
-De ceai se ocupă nevastă-mea. Este, mm… extrem de pasionată de literatura orientală.
-Atunci înţeleg ce e cu muzica de jazz care se aude în surdină şi cu cele trei pisici care dorm pe pernele din colţ. Soţiei îi place Murakami, nu-i aşa?
(Suspină, apoi surâde)
-Behemoth, Greebo şi Mackerel. Mda, aşa e, deşi aportul decisiv a fost al Margaretei, fiica mea cea mică. Nu ştie încă să citească, dar este obsedată de Pisicile aristocrate.
-E clar. Ştiu ce vreau să mai încerc, în acest caz.
-Surprinde-mă.
-O cupă mare de Crème de la crème à la Edgar.
Michel se înconvoaie de spate şi îşi trage scaunul mai aproape de masă. Mă priveşte complice pe sub sprâncenele stufoase, îşi mângâie precaut bărbia cu palma dreaptă şi mă întreabă încetişor, din vârful buzelor:
-Ai biscuitul la tine?

Reclame

B.

•octombrie 2, 2014 • Lasă un comentariu

(alcooluri, bauhaus, ciocolată)

Înainte de a ajunge curatoare de artă modernă în cele mai trendy muzee americane, Iulia a fost neurochirurg la Cluj. Conduce un Oldsmobile uriaş, singurul din România, după cum susţine cu mândrie, şi fumează cigarillos Winterman’s Café Crème.
-Cum se potriveşte asta cu pregătirea medicală? o întreb.
-Deviza clinicii unde am lucrat cândva era Labor omnia vincit improbus, munca stăruitoare învinge orice. Înălţător, nu? Am plecat de-acolo până să mă învingă şi pe mine. N-a fost chiar timp pierdut, dar aveam alte planuri.
-Mă refeream la fumat.
-Nu e o contradicţie în sine. După prima duzină de gărzi în spital descoperi că fumatul e una dintre cele mai mici probleme pe care le poţi avea în viaţă.
-Iar una dintre cele mai mari e neadecvarea?
-Cam aşa. Imediat după demenţă. Mă rog, să zicem că e o precondiţie serioasă.
-Cum e să lucrezi cu nebuni?
-Nu cred că există nebuni propriu-zis. Sunt doar oameni care percep realitatea în mod diferit. Uite, m-am ocupat recent de un happening la Houston, unde o tipă, Christine, a stat dezbrăcată timp de o zi şi o noapte lângă o tablă pe care era scris cu cretă albă: „Acest corp este…” Publicul trebuia să completeze propoziţia cu adjective sau fraze, pentru ca la final artista să şteargă totul de pe tablă cu corpul gol.
-Şi asta cum se numeşte?
-Asta se numeşte live art. Sau schizoidie, depinde de unde priveşti. Artistul este în general schizotim: un tip caracterial normal, afectat de hipersensibilitate, timiditate, tendinţă spre introversiune, dar cu un potenţial manifest pentru reacţii impulsive, neaşteptate şi, ceea ce ne interesează, creative.
-Ai picat din lac în puţ?
-Un puţ fabulos, cu reflectoare, şampanie şi camere video.
-Ai găsit ceea ce cauţi?
-Am găsit ceea ce mă căuta.
-Ţi-ai îmbrăţişat nebunia?
(Râde cu poftă)
-Da. E foarte amuzant. M-a fascinat mereu Nietzsche, care s-a dilit căutând un reper inexistent; cred că de fapt tipul n-a luat-o razna din cauza sifilisului terţiar, chiar dacă e cert că suferea de asta, ci pentru că până la urmă a înţeles că nebunia este singurul răspuns filosofic acceptabil în absenţa lui Dumnezeu.
-Artistul a şters tabla cu corpul gol.
-Exact! Live art, cum ziceam.
-Suntem cu toţii nebuni?
(Caută în poşetă)
-Ai un foc?

A.

•octombrie 1, 2014 • Lasă un comentariu

(alcooluri, bauhaus, ciocolată)

Înainte să devină barman într-un local de noapte de lângă Foişorul de Foc, Bogdan a fost preot într-o mică parohie din Vaslui. Şi-a păstrat obiceiurile bune deprinse în biserică: acum ştie să boteze băuturile ca nimeni altul.
Un client cu părul lung prins în coadă şi cu braţele tatuate se sprijină de tejgheaua barului cu ultimele forţe rămase la capătul unei nopţi prea lungi şi îngaimă stins:
-Boghi, trăi-ţi-ar rasa popească, dă şi tu un mojito.
Barmanul îl priveşte părinteşte de după espressor şi-i răspunde mucalit:
-Un cocktail creştin cu mentă şi lime, vinee.
-Părinte, te-ai cam aghesmuit.
-Vezi-ţi bârna din ochiul tău, fiule, nu paiul din paharele altora.
-E defect profesional, ce vrei, sunt procuror.
Boghi toarnă apă tonică peste gheaţa pisată şi intonează solemn:
-Nu judeca pentru a nu fi judecat. Căci cu judecata cu care judeci vei fi judecat şi cu măsura cu care măsori ţi se va măsura.
I’m in.
Primele sclipiri ale zorilor îşi fac loc ezitant printre vălătucii de fum, prin ferestrele aburite. Din boxe răsună vocea aspră a lui Nelu Ploieşteanu, cântând un şlagăr vechi. Părintele şi procurorul încing pe loc un karaoke cu versuri actualizate:
-Am judecat şi nopţi, am judecat şi zile…

Aripi de hârtie.

•septembrie 26, 2014 • Lasă un comentariu

Eram într-o librărie obscură de la periferia oraşului când ea s-a întors către mine cu o carte subţire în mână şi un zâmbet ciudat pe faţă şi m-a întrebat:
-Pe asta ai citit-o?
M-am uitat distrat la scrierea necunoscută şi am răspuns:
-Nu, nu am citit-o.
-Atunci ar trebui.
-De ce?
-Am scris-o chiar eu.
-Dar pe copertă este un alt nume.
-Ai auzit de pseudonime?
-Bine. Despre ce este vorba?
A privit peste rafturile pline ale librăriei pustii şi a murmurat ceva printre buze, răsucindu-se stânjenită pe călcâie.
-Poftim? N-am înţeles.
-Este vorba despre o fată care a scris o carte şi ar dori ca un băiat să o citească.
-Dă-mi să văd, te rog.

Primul capitol începea cam abrupt:
Eram într-o librărie pustie de la marginea oraşului când m-am întors către el cu o carte necunoscută în mână şi un zâmbet misterios pe chip şi l-am întrebat:
-Pe asta ai citit-o?
-Nu se poate, am zis. Asta e prea de tot.
M-am aşezat confuz pe un fotoliu şubred învelit în velur verde şi am examinat-o cu atenţie, lăsându-mi gândurile să hoinărească în linişte. -Este…
-Interesantă?
-Este foarte interesantă, a trebuit să recunosc. Am redeschis volumul acolo unde rămăsesem, încercând să-mi reiau lectura, stăpânindu-mi cu greu emoţia care îmi făcea degetele să tremure şi ochii să vibreze. Cu un gest ferm s-a aplecat deasupra fotoliului, mi-a luat cartea din braţe şi a spus:
-Nu aici. O să ai tot timpul, mai târziu.
Apucasem însă să zăresc primele cuvinte ale paragrafului următor:
Cu un gest blând m-am aplecat deasupra fotoliului fistichiu, am înşfăcat cartea şi i-am zis:
-Nu acum. Vei avea tot timpul, mai târziu.

Sunt curios cum se termină povestea asta.

Dansul timpului în sala paşilor pierduţi.

•septembrie 17, 2014 • Un comentariu

Qui croit pouvoir faire du miel sans partager le destin des abeilles?
― Muriel Barbery, L’élégance du hérisson

I’m serving time in this illusion place.

Întotdeauna mi-a plăcut zicala asta a d-lui Lovegrove. Mi-am scris-o la un moment dat pe un perete, deasupra biroului, unde se află şi acum, nevăzută, sub un strat crem de vopsea lavabilă.

Serving time este un act de penitenţă forţată, în parte condamnare, în parte oportunitate. Formularea d-lui Lovegrove plasează succint şi simptomatic habitusul în locus, rostuind într-o structură ontologică simplă experienţa definitorie a vieţuirii, împingând dincolo de limita metafizicii relativitatea insuportabilă a fiinţării.

Illusion place este un loc general valabil, fie că este înveliş (aparenţă) ori conţinut (esenţă). E vorba de două feluri diferite, rareori superpozabile, de a concepe existenţa. Acestea ne sunt opţiunile. Trăim într-un fel sau într-altul: construim iluzii cât mai elaborate, care ne conferă sens prin ele însele, sau demontăm învelişul superficial al iluziei pentru a trăi în sensul-miez (ceea ce poate fi în mod paradoxal iluzia absolută). De altfel chiar această tratare raţională a neînţelesului, parcurgând tot spectrul posibilităţilor, de la supernaturalism la nihilism – I’m serving time in this illusion place – nu este altceva decât o cale imperială către recunoaşterea sensului. Sensului cu S mare, sensibil şi sinuos, sesizabil dar specios.

Dincolo de raţional, în adâncuri, pulsiunile şi aprehensiunile inconştientului rămân date neasumate, înscrise pe un perete crem, sub un strat superficial de vopsea.

Trăirea în iluzie implică în mod necesar deziluzia. Condamnarea la existenţă într-un loc iluzoriu (sau al iluziilor) nu admite prezumţia de nevinovăţie. Sau curţi de apel. Sau recurs. Singura cale de atac viabilă este refuzul individual al fiinţării, însă ea este doar o cale de fugă. Pentru cei care refuză fuga, rămânerea înseamnă asumarea implicită a iluziei, în miezul sensului ori în afara sa.

Dream on my dear and denounce temporal obligations.

Ploaia, doar ea.

•septembrie 10, 2014 • 5 comentarii

I don’t just wish you rain, Beloved – I wish you the beauty of storms.
― John Geddes, A Familiar Rain

Sunt toate semnele că urmează să plouă. Te pregăteşti de ploaie – gândurile, simţirile, gesturile, răsuflările se acordă cu aşteptările, însă nu se întâmplă nimic. Cerul rămâne acoperit, se văd fulgere, se aud tunete, vântul suflă avan prin frunziş, aerul se încarcă de electricitate, dar aşteptarea difuză rămâne fără consecinţe tangibile.

doar ploaia

Aşa trece noaptea, apoi ziua următoare, trec încă două nopţi, trei săptămâni, […]. Te împaci cu ideea şi îţi reiei traversarea pustiitoare a deşertului personal. Iar într-o seară senină, pe când te afli cu treburi pe stradă, prin casă, prin viaţă, cerurile se deschid deodată, fără avertisment şi fără grijă, făcându-ţi fleaşcă fiinţa zbicită. Surprins înăuntru, priveşti cu uimire afară, încercând să cuprinzi sensurile acestei preanemaiaşteptate averse, lăsând picăturile reci să ţi se prelingă pe faţă şi pe braţe, mişcat până în măruntaiele sufletului de imprevizibilitatea seacă a ploii.

Ploaia nu ţine seama de semne ori de tine. O aştepţi, o curtezi, o adulmeci, încerci să o plasezi în timp şi în spaţiu, în coordonatele tale de timp şi de spaţiu, dar ea nu catadicseşte să facă vreun gest înspre lumea ta. Iar într-o seară obscură, pe când picături sărate ţi se scurg pe faţă şi pe braţe, ea apare de nicăieri şi îţi spune, natural: -Sunt gata. Sunt aici.

Nudul oglindit.

•august 13, 2014 • 2 comentarii

Ochiul.
Este goală, dezvelită, expusă, dezvăluită pentru întâia oară privirii. Zâmbetul stingher îi tremură în colţul buzelor ca o sfidare amăgitoare. Cute convolute i s-au adunat îngrijorate pe frunte. Nările îi freamătă a vid în aerul suprasaturat de necunoscut. Câteva fire de păr i s-au lipit de tâmpla dreaptă, electrizate de aşteptare. Corpul îi este simultan săgeată şi coardă de arc iar braţele îi atârnă inerte, ezitând în a-şi căuta o ţintă sau a deveni una. Coapsele i se încordează instinctiv şi picioarele i se întind la nesfârşit, încercând să iasă din cadru, să dispară din lumină, să se cufunde în obscuritate, să treacă dincolo de vizibil, dincolo de imagine, în abstractul cel abscons, în absenţa care absolvă, în absolut.

Umbra.
Liniile drepte tremură stângaci şi se arcuiesc febril sub săgeata privirii. Fruntea, urechea, nasul, obrazul, pometul, gâtul, bărbia, clavicula, umărul, pieptul, subsuoara, subsânul, buricul, pubisul, supragenunchiul, dupăglezna, talpa, respiraţia, toate sunt piese de vază într-un joc al umbrelor enigmatic şi mut. Jocul umbrelor se concentrează în plexul solar, trimiţând frisoane spectrale de-a lungul trupului locuit, până în substanţa cornoasă a unghiilor lăcuite, până în aura vibratilă a corpului inert. Astfel, văzută prin prisma noţionalului emoţional, umbra nu este altceva decât senzaţia de goliciune seacă pe care o proiectează pe pereţii minţii lumina privirii privitoare, reflectată pieziş de privirea privită.

Suspinul.
Singura evadare posibilă este liniştea. Armonia adâncă a liniştii învăluie corpul ca un voal tainic, ocultând cu graţie goliciunea aparentă, abisul de sens căscat pe trupul gol şi dincolo de acesta. Dacă imaginea este căutare, dacă suspinul e întoarcere în lume, nudul este întotdeauna o dureroasă regăsire, o necesară reîntregire a sinelui. Nudul este nostalgie a trecerii şi extaz al devenirii. Nudul este abandon şi regăsire. Nudul este o oglindă oarbă, ascunsă de o perdea sfâşiată, luminată fugitiv de o privire aruncată în fuga trăirii, completată de un suspin, însoţit complice de un alt suspin, care face mâna să tremure şi căutătura să se piardă, înmuiată de o lacrimă vinovată şi absolvită deodată.

Perspectiva.
Nudul oglindit este trecerea ochiului peste umbra unui suspin.