Spărgând valul.

Pe ţărmuri spume saltă translucide
de bucuria de-a se sinucide.
– Şt. A. Doinaş

D. înregistrează sunete reale şi pictează lucruri imaginare.
Din punctul meu de vedere este un artist desăvârşit.
În dimineţile în care e văduvit de inspiraţie mă sună.
Convorbirile astea matinale au întotdeauna ceva special.

-Vreau să pun un val pe pânză, mă informează de cu zori.
-Valul e mereu pe val, îi răspund, dezmorţindu-mi lent mintea. Cum merge?
-Prost. Nu reuşesc să prind valul care trebuie. Am petrecut o grămadă de timp pe malul mării, cu reportofonul în mână, până mi-a îngheţat sufletul. De câteva nopţi nu fac altceva decât să ascult înregistrările. Ştiu acum să deosebesc resacul stârnit de maree de vâltorile captive între stânci sau de talazurile zdrobite de stabilopozi. Pot să disting foşnetul petulant al spumei, firele de nisip duse de apă, cioburile de scoici care mângâie ţărmul. Pot chiar să adulmec algele umede, să percep reflexiile cerului vesperal şi oglindirile soarelui rece în unde.
–Unde sună atât de luminos.
-Totul este undă, vibraţie. Problema este să domesticeşti unda, să o aşezi în vârful pensulei şi să o fixezi pe pânză, în notă personală. E dificil să domesticeşti aparenţele.
-Dar nu este utopic să vrei să ţintuieşti într-un insectar, hm, într-un momentar, bătaia de aripi a aparenţei efemere?
-Este un proiect extravagant, desigur, dar e singurul cu adevărat motivant. Altfel ajungem să reprezentăm doar un vid nesfârşit, ceea ce echivalează cu o pierdere de timp şi de materiale. De altfel, până la urmă, timpul este cel mai preţios material. Iar eu asta fac, fir-ar să fie! Mă pierd irosind timpul, fixându-mi urechea asupra unui val care nu vrea să se lase cuprins.
-Şi îţi vine să-ţi mângâi auzul cu ceva tăios, odată confruntat cu mărginirea percepţiei?
-Avea şi Van Gogh, cel într-o ureche, dreptatea lui. Adevărul e că nu mai am răbdare, zilele astea; mi-am pictat de trei ori motanul, la răsărit, la apus, la beţie. Simt că ar vrea să mă ajute, bietul, dar nu ştie mai nimic despre valuri.
-Imposibilitatea e tot o vibraţie, chiar şi pentru feline. De ce nu încerci să pictezi neputinţa de a prinde un val pe pânză?
-M-am gândit la asta, dar s-a făcut deja. Sunt înconjurat de pânze albe. Nu-mi rămâne decât să le ataşez un catarg imens şi să ies să le flutur pe o plajă pustie, în briza dezolării hibernale.
-Abandonezi lupta?
-Ce să fac? Nu mai am vlagă.
-În lumea surfului există legenda valului perfect. The ultimate wave, cel care te îngroapă definitiv sau te ridică dincolo de nori. Se spune că valul ăla vine o dată la câteva decenii, într-un loc aparte. Poate că secretul e să ştii să aştepţi.
-Iar când soseşte în fine -dacă soseşte- te găseşte amar şi anchilozat.
-Dar nu eşti surfer, eşti pictor. Ajunge să priveşti.
-Să asculţi.
-Să speri.
-Ajunge.

~ de ubiquus pe decembrie 11, 2014.