Dansul timpului în sala paşilor pierduţi.

Qui croit pouvoir faire du miel sans partager le destin des abeilles?
― Muriel Barbery, L’élégance du hérisson

I’m serving time in this illusion place.

Întotdeauna mi-a plăcut zicala asta a d-lui Lovegrove. Mi-am scris-o la un moment dat pe un perete, deasupra biroului, unde se află şi acum, nevăzută, sub un strat crem de vopsea lavabilă.

Serving time este un act de penitenţă forţată, în parte condamnare, în parte oportunitate. Formularea d-lui Lovegrove plasează succint şi simptomatic habitusul în locus, rostuind într-o structură ontologică simplă experienţa definitorie a vieţuirii, împingând dincolo de limita metafizicii relativitatea insuportabilă a fiinţării.

Illusion place este un loc general valabil, fie că este înveliş (aparenţă) ori conţinut (esenţă). E vorba de două feluri diferite, rareori superpozabile, de a concepe existenţa. Acestea ne sunt opţiunile. Trăim într-un fel sau într-altul: construim iluzii cât mai elaborate, care ne conferă sens prin ele însele, sau demontăm învelişul superficial al iluziei pentru a trăi în sensul-miez (ceea ce poate fi în mod paradoxal iluzia absolută). De altfel chiar această tratare raţională a neînţelesului, parcurgând tot spectrul posibilităţilor, de la supernaturalism la nihilism – I’m serving time in this illusion place – nu este altceva decât o cale imperială către recunoaşterea sensului. Sensului cu S mare, sensibil şi sinuos, sesizabil dar specios.

Dincolo de raţional, în adâncuri, pulsiunile şi aprehensiunile inconştientului rămân date neasumate, înscrise pe un perete crem, sub un strat superficial de vopsea.

Trăirea în iluzie implică în mod necesar deziluzia. Condamnarea la existenţă într-un loc iluzoriu (sau al iluziilor) nu admite prezumţia de nevinovăţie. Sau curţi de apel. Sau recurs. Singura cale de atac viabilă este refuzul individual al fiinţării, însă ea este doar o cale de fugă. Pentru cei care refuză fuga, rămânerea înseamnă asumarea implicită a iluziei, în miezul sensului ori în afara sa.

Dream on my dear and denounce temporal obligations.

Reclame

~ de ubiquus pe septembrie 17, 2014.

Un răspuns to “Dansul timpului în sala paşilor pierduţi.”

  1. mirific, halucinant, iluzoriu, sensibil şi adânc. eu aş alege să rămân, în miezul sensului, consumând penitenţa ca oportunitate. şi aş dansa. 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: