Umbr.

I thought the most beautiful thing in the world must be shadow.
― Sylvia Plath, The Bell Jar

Un olar numit Butades, originar din Sicyon, îşi deschisese un atelier modest în Corint. El avea o fată, pe care o vom numi Skiá. Fata olarului era îndrăgostită de un băiat chipeş de prin partea locului, căruia îi vom spune Tupos. Skiá era foarte îndemânatică şi îşi ajuta deseori tatăl la treburile sale artizanale. Tupos era marinar şi prin forţa lucrurilor era mai mereu plecat pe mare. Skiá îi tot ducea dorul în nopţile lungi şi toride din Peloponez.

Într-o seară de iulie, Tupos veni pe neaşteptate la atelier. Prăbuşindu-se cu năduf pe laviţa ţeapănă, tânărul îi spuse iubitei sale că trebuia să o părăsească pentru o perioadă îndelungată. Urma să plece în zori într-o călătorie până la gurile Mediteranei, pentru a duce untdelemn de Kalamata în îndepărtata Massalie. Cu îngăduinţa zeilor, dacă drumul avea să fie lipsit de evenimente, Tupos urma să revină acasă în mai puţin de două luni. Skiá lăcrimă niţel, ca orice iubită de marinar, nevoită în permanenţă să înfrunte cea mai cruntă rivală: marea. Apoi făcu ceva nemaivăzut.

Lampa cu ulei proiecta umbre palide pe pereţii încăperii. Skiá luă o bucată de mangal din cuptorul stins şi începu să traseze grăbită, dar cu mare atenţie, linii murii pe peretele din humă. Mâna ei îndemânatică urmărea cu fidelitate marginile uneia dintre umbre, marcând conturul unui profil masculin. Când termină, Skiá zâmbi cu satisfacţie şi îi spuse ibovnicului său: Μπορείς να φύγεις τώρα. Μείνε εδώ μαζί μου.

Poţi pleca acum. Rămâi aici cu mine.

Tupos oftă niţel, ca orice marinar versat, nevoit în permanenţă să înfrunte cea mai brutală expiere: despărţirea. Apoi făcu ceva extraordinar.

Vasul corintian de transport, o triremă falnică cu punte dublă şi o sută optzeci de vâslaşi vânjoşi, părăsi Corintul la răsărit. Căţărat pe bastingajul de la pupă, Tupos îmbrăţişă o parâmă trainică pentru a-şi păstra echilibrul. Îşi flutură cu nesaţ braţul drept în direcţia cheiului îndepărtat, privind cu tristeţe cum iubita sa se întoarce cu paşi mici către casa părintească.

Mai bine de trei zile, Skiá cea palidă dormi cu faţa lipită de zidul rece, mângâind cu degetele profilul schiţat în cărbune. Nefericirea ei nu slăbea, ci dimpotrivă, părea să crească cu fiecare zi de singurătate. În cea de-a patra zi, în mijlocul unei crize de plâns, ea luă un cuţit de la bucătărie şi porni războiul împotriva uitării. Începu să scobească în zidul moale toate micile detalii pe care şi le amintea, de la a la z.

Aluniţa.
Bărbia. Şi, mm, buzele.
Cutele.
Dinţii.
Expresia ochilor.
Fruntea.
Genele! Gâtul.
Hruba urechii.
Inconştienţa!
Juruinţa.
Kalimera, agapi mou.
Linia nasului.
Mustăcioara.
Nara.
Obrazul.
Pleoapa.
Ridurile.
Sprânceana.
Tâmpla.
Umărul.
Vino odată, zău.

Mişcat de lacrimile fiicei sale, Butades, bătrânul meşter olar, puse deoparte amfora la care trudea, un lekythos cilindric cu gât strâmt şi toartă amplă. Luă o bucată de lut de pe masa de lucru şi o frământă bine în mâini, ca orice olar nevoit să înfrunte mereu cea mai crudă realitate: pământul. Apoi făcu ceva memorabil.

Lutul mascase integral imaginea de pe perete. Nu mai erau contururi, adâncituri ori reliefuri, tot ceea ce existase acolo, de la a la z, fusese acoperit de o pastă arămie care se întărea rapid, în arşiţa amiezii. Skiá se oprise din plâns şi privea incredulă: de ce i-ar fi făcut asta tocmai el, tocmai ei, tocmai lui? Tatăl său îi sărută ochii, o luă de mână, o aşeză pe laviţă şi îi spuse să aştepte. Să aştepte? Să aştepte!

Când Skiá adormi, iscusitul meşter Butades desprinse cu grijă lutul uscat de pe peretele de humă, apoi îl vârî în cuptorul încins, alături de amfora finisată. Adormi cu capul pe masa de lucru şi se trezi de-abia în zori, alertat de un strigăt gâtuit. Era fiica sa, care deschisese uşa cuptorului şi tocmai descoperise straşnicul secret al permanenţei unei umbre.

Credits.
La final, să trecem de la ficţiune la adevărul istoric (pentru cei care cred că istoria antică este mai mult decât o ficţiune minunată general acceptată): Butades, olarul din Sicyon, este creditat de Plinius cel Bătrân în cea de-a treizeci şi cincea carte a opului său Natvralis Historia (Vol. al VI-lea. Mineralogie şi istoria artei, Polirom, 2005) cu memorabila descoperire a modelării lutului, graţie contribuţiei fiicei sale îndrăgostite (nenumită în text), care a decis să încondeieze o umbră iubită în coaja casantă a sufletului. Sculptura-efigie rezultată a fost păstrată în Templul Nimfelor până la distrugerea Corintului de către generalul roman Lucius Mummius.

Au fost mulţi cei care au aplaudat de-a lungul vremii iniţiativa fiicei olarului, zisă şi ‘Fecioara din Corint’, proclamată inventatoare a desenului şi a sculpturii. Romanticii au ridicat-o la rang de mit. Cucerit la rândul său, Rousseau scria, în primul capitol din Essai sur l’origine des langues, aşa: L’amour, dit-on, fut l’inventeur du dessin. Il put inventer aussi la parole, mais moins heureusement. Peu content d’elle, il la dédaigne, il a des manières plus vives de s’exprimer. Que celle qui traçait avec tant de plaisir l’ombre de son amant lui disait de choses! Quels sons eût-elle employés pour rendre ce mouvement de baguette?

Reclame

~ de ubiquus pe iulie 23, 2014.

6 răspunsuri to “Umbr.”

  1. am ştiut întotdeauna că modelarea este despre o altă modelare trecută.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: