InterSecţiuni.

La dreapta mea, Jean-Michel, funcţionar public în ministerul de interne francez, ochelari auriţi, blazer albastru, încheiat până la ultimul nasture dar deschis la anecdotică instituţională. „Besançon. Un orăşel la sud-est de Paris. O sută de mii de locuitori, numiţi Bisontins. Bizoni bizantini. (Surâs binevoitor). Administraţia se confruntă cu o problemă majoră: în fiecare an, pe străzile oraşului se aruncă peste douăzeci de milioane de gume de mestecat. Se reuneşte comitetul de criză. (Surâsul devine zâmbet în toată regula). Experţii sunt depăşiţi, criza se ascute, apocalipsa cu consistenţă cauciucată şi iz de mentă pare iminentă. La o reuniune, o doamnă din rândul doi, mamă a trei copii, intervine: ‘Aş avea o propunere, dacă se poate’. Capetele se întorc, frunţile se încruntă, privirile se fac tăiş şi flamă. Propunerea: ‘L’attrape-gomme, messieurs’. Prinzătorul de gumă. Panouri în formă de ţintă răspândite în tot oraşul, pe care mestecătorii bizontini le pot folosi pentru a-şi lipi odioasele proiectile. Primarul este încântat. Se aprobă! Rezultatul? O recoltă de peste o mie de gume pe săptămână.” Jean-Michel soarbe din paharul de şampanie ca după o victorie binemeritată în faţa potenţialului anarhic al modernităţii.

Despre caracterul anarhic al modernităţii ne detaliază amar-ludic Mirko, o ‘creatură complicată a noii lumi vechi’, după propria definiţie. Cu tată rrom bosniac şi mamă evreică croată, acum trăieşte o a doua viaţă ca avocat la Paris, după ce a murit „într-o noapte de iulie la Srebrenica, când proprii mei fraţi mi-au amputat inima”. Ciclist, vegan, pasionat de muzică clasică, Mirko este şi preşedintele unei fundaţii pentru drepturile rromilor. Ecoutez. Pe vremea comunismului, după cum ştiţi, libera circulaţie a persoanelor era aproape inexistentă în Iugoslavia, precum în restul blocului estic, însă nu toată lumea era afectată în mod similar. Într-o zi, un rrom din Novi Sad primeşte o ştire de la fratele său stabilit în Italia, care îi anunţă botezul iminent al primului său născut. La rromi evenimentele familiale sunt lucru mare – mai bine mori decât să lipseşti de la o paranghelie de genul ăsta, voyez-vous? (Zâmbet şukar). Rromul din Novi Sad merge la prefectură şi cere viza de Italia, ca să meargă la botez. Doar că birocraţia e blestem, iar birocraţia comunistă e blestem absolut. (Dublu-zâmbet şukar în direcţia lui Jean-Michel). Trece mai bine de un an; omul nostru este convocat la prefectură să-şi ridice paşaportul vizat. Ajuns la ghişeu, individul stupefiază asistenţa, refuzând viza cu emfază: ‘Păi ce, voi credeţi că am aşteptat după voi? Am fost, m-am întors, mi-am văzut de treabă’. (Hohot de râs general). Iată, domnilor, un bun exemplu de spirit întreprinzător, bazat pe deviza-cheie ‘Am venit, am văzut, m-am învârtit’.” Mirko este rârâit, ceea ce îl face, cu voie sau fară, corect politic în absolut, căci pentru rârâiţi un rrom este întotdeauna un (u)om.

La stânga, Vladimir, IT-ist moscovit, timid şi încercănat. Ascultă cu ochi mari şi râde satisfăcut la fiecare şarjă ironică pe care comesenii o fac la adresa societăţii occidentale. Este rus până la os, neo-sovietic nostalgizant, înduioşător prin ingenuitatea sa autentică. În Kamciatka, un vulcan a erupt preţ de trei zile şi trei nopţi. Din măruntaiele incandescente ale muntelui au ieşit, uluitor… diamante! Diamante! (Privire strălucitoare). A fost ceva extraordinar! A trebuit să le transporte cu camioanele, zile întregi au încărcat diamante în cuvele Kamaz-urilor. Milioane de carate, o avere, o bogăţie, ca în peştera lui Ali Baba!” (Privire victorioasă, de conchistador virtual).

Două scaune mai încolo, o voce înăbuşită ricanează sec, într-o franceză casantă, cu fraze scurte, urmând sintaxa anglo-saxonă:Bien-sûr, dacă aşa a spus Putin aşa trebuie să se fi şi întâmplat. In Soviet Russia news make you.” (Hlizit domol de expat aşezat). Michael este irlandez, poet, bărbos, proaspăt pensionar şi vechi parizian. Tocmai s-a întors din penitenciar. Poftim? „Da, de trei ani practic slujba benevolă de mediator cultural în închisorile din Irlanda de Nord. Mai precis, asist la reuniuni între catolici şi protestanţi, terorişti şi victime ori rude ale victimelor rănite sau decedate în urma atacurilor din anii ’80 şi ’90. Este cutremurător, adesea oamenii se adună şi rămân în linişte, fără voce. Pur şi simplu stau acolo, faţă în faţă, respiră acelaşi aer şi încearcă să înţeleagă lucruri de neînţeles. Recunosc, au fost multe momente când mi-a dispărut glasul şi mi-au apărut lacrimile. Iar asta poate fi jenant atunci când trebuie să reciţi în public. (Surâsuri stinghere). E straniu să reciţi poezie în puşcărie, dar e exaltant să ştii că prin cuvinte poţi contribui la vindecare.”

Jean-Michel îşi descheie nasturele de la gulerul cămăşii, devenit prea strâmt, Vladimir râcâie cu furculiţa o rămăşiţă de ratatouille niçoise din farfurie, ceilalţi comeseni privesc tăcuţi în gol, iar chelnerul antilez, creţ şi zâmbăreţ, intervine salvator, arătând către frapiera din care iese gâtul unei sticle goale de vin:La même chose, m’sieurs dames?

Acelaşi lucru, doamnelor şi domnilor?

Reclame

~ de ubiquus pe noiembrie 10, 2013.

5 răspunsuri to “InterSecţiuni.”

  1. Ar merge o piesă de teatru pe cinste pentru fiecare paragraf în parte și înseriate. 😉

    • Ar merge scrisă…în sensul ăsta.

      • E o pista de explorat:) Eu unul sunt un adept al prizei directe si al conciziei. Si pentru ca ai adus vorba, cea mai faina piesa de teatru pe care am vazut-o vreodata este ‘Breath’ a lui Beckett, care dureaza 35 de secunde – începe cu prima respiratie a unui copil si se termina cu ultima respiratie a unui batrân. Spre asta tind (de parca am de ales…).

      • Eu am jucat „un” conu’ leonida, …” care a durat 13 minute, în regia lui Cătălin Naum(dumnezeu să-l ierte). Pentru boala lor și zgomotele de-afară nici nu era nevoie de mai mult. Ce-i drept, eu stăteam imobilizată la pat 40 de minute, până intrau spectatorii în sală și se așezau muștele —unele mă și pișcau — și eu nu trebuia să mișc. Cât despre spectatori, abia ce intrau — mă refer la cei întârziați — , se așezau în scaun, respirau, tușeau și apoi se ridicau pentru aplauze. Cam ca-n viață, când nu prea avem timp să ne dăm seama ce ne-a lovit. 🙂

      • Misto proiect! Îmi pare rau ca am ratat asa ceva. Oricum, e bine, ai scapat mai usor decât Marina Abramovic, care a facut prin anii ’80 un spectacol în care statea întinsa în pat, în mijlocul publicului, ca ‘încercare extrema si definitiva de implicare a spectatorului în piesa’. Dupa spusele ei, publicul s-a implicat atât de tare încât a trebuit sa iasa din sala cu vânatai pe abdomen, sâni si picioare, foarte aproape de un blocaj respirator. Raportate la asa scara, mustele piscatoare de actrita nemiscatoare par a fi ceva extrem de benign:)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: