Castelul.

(aka Contesa, taxiul şi ardelenii, aka Varză à la Cluj, aka Ete, Franz)

Domnul Liviu are 65 de ani, este clujean de o viaţă şi şofer de taxi de două. L-am rugat să mă ducă la Bonţida, o localitate aflată la treizeci de kilometri de Cluj. Acolo are loc, la castelul Banffy, o proiecţie de film în cadrul TIFF.

Domnul Liviu conduce un Logan răpciugos, care-şi clămpăne înciudat tablele pe drumurile desfundate din mărginime. Ca întotdeauna când călătoresc cu un taximetrist, fac tot posibilul să-i apăs tastele confesive, să-i găsesc acel buton pe care scrie ‘comentariu social/politic cât mai incorect politic’. Nici nu trebuie să apăs prea tare.

Nu-mi mai spune domnu’ Liviu. Io-s Liviu. Am fost agronom, acum fac taximetrie. Am firma mea. De obicei nu merg pe maşina asta, se ocupă de ea un băiat. Şi uite…

Îmi arată indicatorul de combustibil de la bord; nu mai are benzină. Târâş, grăpiş, ajungem la o staţie Lukoil. Scoate cheile din contact şi-mi zice, frust: Coboară dacă vrei să iei ceva, să te pişi, să vezi cum arată lumea. Ies la aer. Lumea arată ok, e cimentată şi are un iz pronunţat de benzen. Nu mai e ce-a fost nici lumea.

E o rablă. Consumă ca naiba. Ştii cum se zicea pe vremuri despre camioanele româneşti făcute la Steagul Roşu: Consumă cinci litri şi trei găleţi…

Nu ratez nici de data asta obişnuita incursiune nostalgică în trecutul recent al patriei. Era mai bine înainte, curgeau lapte şi miere. Despre miere nu aflu prea multe detalii de la dl. Liviu, însă cu siguranţă ştie totul despre lapte, ca fost responsabil cu agronomia. Vezi hala aia ruginită de pe stânga? Acolo era cel mai mare depozit de grâne. Au distrus tot. 

Îl întreb despre castelul Banffy, dar nu-mi răspunde pe loc. Priveşte preocupat prin parbrizul prăfuit şi mă împinge cu cotul: Ia, deschide geamu’ şi întreabă unde merge. Până să cer lămuriri suplimentare, maşina opreşte în dreptul unei bătrânici cocoşate care îşi flutură braţele la marginea drumului. Baba îşi trage năframa de pe ochi, bagă capul pe geam şi îmi urlă în ureche: La Bonţida, maică! Urcă, urcă, o îndeamnă dl. Liviu.

Castelul

Urmează o suprapunere suprarealistă de intervenţii epice. Şoferul nostru descrie cu detalii picante viaţa, secluziunea şi moartea, la castelul Banffy, ale contesei Erzsébet Bathory, vampiriţa regională, celebră prin faptul că a început să bea sânge before it was cool. (Din câte se pare, însă, toleranţa faţă de proto-hipsterii amatori de plasmă umană era la un nivel minim la începutul secolului XVII, aşa că apriga Erzsébet s-a văzut condamnată la moarte pentru crimele sale, fiind salvată in extremis de fratele ei, care era prim-ministrul Ungariei (dl. Liviu dixit) şi exilată chiar în fortăreaţa către care ne îndreptăm.)

Nu se ştie unde au îngropat-o, e un mister şi azi, îmi comunică foarte serios dl. Liviu, lansându-se într-un monolog doxat despre Contesa sângeroasă, în timp ce baba, probabil surdă sau sclerozată sau ambele, deapănă agale dar la volum maxim, cu un desăvârşit accent ardelenesc, povestea nefericită a familiei sale.

Şi ginerele meu e handicapat, săracu’! O rămas paralizat.
Se spunea că dacă bea sânge devine nemuritoare.
O fost şofer de tir. Are 43 de ani, săracu’.
Dar şi-a dat seama apoi că nu funcţiona prea bine.
Am vrut să-l băgăm aci, lângă Apahida, la spitalul pentru nebuni şi bătrâni, dar nu l-or primit. Trebuia să aibă pensia şase milioane şi are doar patru trei sute.
Şi a început să bea sânge albastru, că aşa a înţeles că e bine. Şi atunci au prins-o şi au condamnat-o.
Şi fii-mea nu munceşte. Eu mi-s femeie de serviciu la studenţi.
Au închis-o aici, la castel, fără lumină şi fără oglinzi, că nu voia să se vadă că îmbătrâneşte. Nu se ştie unde şi cum a murit.
Şase guri şi trei salarii. E greu, of.

Ajungem la Bonţida, după ce ne bâţâim tablele/oasele pe un drum de prundiş. Achit cursa, cu un supliment pentru bravul şofer-ghid. Baba se strecoară pe uşa din spate a Daciei, bombănind nişte vagi mulţumiri sau nişte vechi nemulţumiri. Dl. Liviu întoarce maşina, mă priveşte cu simpatie şi-mi urează, făcându-mi complice cu ochiul: La cât mai multe pizdulici, că aici e plin de fete! Surprins, nu mai apuc să-i întorc vorba. Baba, ajunsă dincolo de rigolă, nu-l aude dar le potriveşte: Lasă, maică, ne-om descurca, cum ne-am descurcat mereu!

~ de ubiquus pe iunie 25, 2013.

8 răspunsuri to “Castelul.”

  1. Eu am optat pentru „vechi”. Vechi mulţumiri…

  2. In Romania au ramas numeroase astfel de personagii burlesti, care pe unii ii scot din rabdari, dar care pe mine, ca sa vezi, ma inspira. Asta pentru ca am avut parte de o societate egala, fara intensitatea aceasta vulgara a populatiei. Cred ca pentru un poet o lume ca Romania este mult mai interesanta, fiindca inspira pasiuni (violente, pozitive, creative, etc).

    • Clar, România e locul unde totul se întâmpla pentru un motiv, si acela e poezia. Iar uneori chiar si poezia se întâmpla pentru acelasi motiv, dar e ceva mai dificil.

  3. Bine c-ai ajuns întreg, la minte, evident, la destinaţie!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: