Flori, Culori, Dincolodenori.

Eram pe o bancă în Parcul Florilor din Pantelimon atunci când un băieţel blond şi foarte creţ a venit la mine şi m-a întrebat: Ce citeşti? E o carte despre Biserică, i-am răspuns. Băieţelul m-a privit cu atenţie şi a zis, cu voce subţire: Dar ce este Biserică? Oh, m-am crispat, e prea complicat să-ţi explic, nu vrei mai bine să vorbim despre alte lucruri? Uite, de pildă… mmm… îţi plac maşinuţele?

M-a privit în tăcere preţ de un minut, apoi s-a aşezat lângă mine pe bancă. Bâţâindu-şi picioarele, a revenit la asalt, neînduplecat: Ce este Biserică? Pfff, am răsuflat, eşti mai crâncen decât Inchiziţia! Dar ce este Inchi…

Fii atent. Vezi pajiştea asta cu iarbă din faţa noastră? S-a încruntat niţel pentru a traversa razele de soare care îi înfruntau privirea investigatoare, apoi a dat din cap: Da. Vezi şi Floarea care iese din iarbă, la margine? Da. Ei, Biserica este ca Floarea asta care se ridică deasupra covorului de iarbă.

S-a ridicat de pe bancă şi s-a îndreptat cu paşi mari către peluză. Ajuns în dreptul Florii s-a lăsat în genunchi şi a examinat-o îndeaproape, atingându-i în mod repetat petalele şi încercând să-i simtă parfumul, în timp ce soarele îi aureola pletele blonde. După o vreme s-a ridicat, mi-a făcut cu mâna şi a luat-o la fugă pe alee, până l-am pierdut din vedere.

A doua zi s-a aşezat lângă mine pe bancă şi, fără vreo introducere, m-a luat în primire: Acum ce citeşti? L-am lăsat să aştepte un pic, apoi i-am răspuns: Citesc aceeaşi carte ca şi ieri. Cu Biserică? Da, doar că acum e vorba despre Religie. Aha! Ce este Religie?

Am pus cartea jos şi am ridicat ochii către peluza salvatoare. Mai ştii pajiştea de ieri, cea din faţa noastră? Da, cu Floarea, mi-a spus. Ei bine, am continuat, Religia este Culoarea Florii. Înţelegi? Ştii ce e o culoare, nu? Daaaa, daa, ştiu toate culorile, mi-a confirmat, dând din cap cu entuziasm. L-am felicitat: Foarte bine. Dacă Biserica este Floarea, atunci Religia este Culoarea Florii. Unii spun că Floarea e galbenă, alţii că e roşie, iar câţiva o să insiste la infinit că e albastră.

Dar eu văd chiar acum Floarea. Nu e nici galbenă, nici roşie, nici albastră, a insistat puştiul. Este… Este aşa cum o vezi tu, l-am întrerupt, într-adevăr, şi nicicum altfel. Doar că nu toată lumea se uită la Floarea de pe pajiştea noastră, şi chiar dacă s-ar uita cu toţii la ea poţi fi convins că ar vedea-o în mod diferit. Vecinul meu de bancă nu a părut foarte convins, dar şi-a păstrat dubiile pentru sine. A rămas tăcut alături, mijindu-şi ochii la Floarea de peste drum. M-am reîntors la cartea mea, care m-a smuls realităţii pentru un timp nedeterminat. N-am observat când m-a părăsit micuţul, am auzit doar o voce subţire care îmi striga de undeva din depărtare: Dar e albă! Albă!

dincoace

A treia zi nu am mai putut ajunge în parc la aceeaşi oră, fiind ocupat cu treburi. Apoi a sosit weekendul, apoi o perioadă ploioasă, în fine, au trecut pe nesimţite câteva săptămâni până m-am întors pe banca mea obişnuită, cu o carte diferită. Puştiul nu a mai apărut însă pe alee, deşi am rămas acolo mai mult decât de obicei. La sosirea serii am plecat spre casă. Trecând pe lângă terenurile de joacă, am auzit un sâsâit venind de dincolo de gărduleţul care împrejmuia un tobogan şi două leagăne vopsite în culori vii. Un cap blond şi foarte creţ se iţea pe deasupra pavezei de sârmă împletită:

Pssst. Sunt cu bunica. Nu pot să stau. Bine, i-am zâmbit, e în regulă, du-te la joacă. Întors din semi-profil mi-a aruncat: Dar ce citeşti? Tot cartea cu Flori şi Culori? Ha, am râs, eşti de groază! E o altă carte, acum. M-a privit pieziş: Despre ce? Despre… Dincolodenori, i-am răspuns. A părut să cadă pe gânduri şi, tocmai când mă pregăteam pentru următoarea întrebare, l-am auzit: Eu ştiu ce e Dincolodenori. Surprins, am ezitat o clipă înainte să-l îndemn să-mi împărtăşească ideea lui, clipă în care piticul a rupt-o la fugă către toboganul din tablă lucioasă. Confuz, mi-am văzut de drum.

Multe zile după aceea am frecventat cu asiduitate parcul, încercând să regăsesc acel micuţ blonziu care deţinea un răspuns de maxim interes pentru mine. Nu l-am mai întâlnit pe alei, nici la locul de joacă, nici măcar pe străzile din jur. Cu greu, m-am împăcat cu ideea că s-a mutat din cartier ori poate chiar din oraş. Mi-am văzut de cărţile şi de plimbările şi de conversaţiile mele, uitând cele petrecute. Mai precis, am uitat până astăzi de dimineaţă, când, în timpul joggingului matinal în jurul parcului, ceva m-a oprit în loc. Ceva scris cu cretă albă, de o mână stângace, pe cimentul unei alei:

Dincolodenori este Frumuseţea Florii.

Reclame

~ de ubiquus pe mai 29, 2013.

6 răspunsuri to “Flori, Culori, Dincolodenori.”

  1. Iar dincolo de mireasma cuvintelor tale, eu sunt pe un nor al gălăgiei întru frumos, în faţa petalelor gândului care a născut această poveste.

    • Ador blândele precipitaţii ale norilor murmurului întru frumos, ba chiar şi diluviunile armonioase ale cumulonimbuşilor gălăgiei întru superb. Pentru că… Ştii cum se spune: adevărul e în ochiul furtunii. Precum şi liniştea.

  2. Am recitit povestea asta frumoasă. Nu știu de ce am făcut-o iar, dar nu contează…
    Pentru o persoană care nu este nici pe departe specialistă în nimbologie (sâc!), deși umblă destul de mult și de(n)s cu capul în nori, este curios cum de nu știe ce se află Dincolodenori.
    Pe de o parte, pare normal – fiind cu capul în(lăuntrul) nori(lor) ar fi cam greu să mai vezi și ce se află dincolo. Pe de altă parte, însă…acest Dincolodenori, ar fi unde? Deasupra, dedesubt, înaintea sau îndărătul lor? Hmmmm, dens e alburiul norilor mei iar gradul de opacizare contează! De-aș avea habar măcar unde să (mă)țintesc!

    Oare ce altceva mai știa piticul acela blond? 🙄

    • Ha! Asta ma duce cu gândul ca ai putea sa-ti asezi pe frontispiciul blogului tau nimbologic deviza: „Am pus noi în nori ®”.
      N-o sa predic tocmai eu pe tema asta, cred ca stii mai bine cum stau lucrurile transparente si opace, dincolo si dincoace.
      Sau cum am citit eu pe un alt frontispiciu: ‘Asa e ca pana acum nu stam nici bine, nici rau, adica nici asa, nici altminteri’.
      Revenind: de-aia mor eu dupa parabole. Ca dezvaluie fix atât cât tainuiesc si ca te baga mai abitir în ceata lamurindu-te.

      • Ce ceață deasă, vai, ce ceață deasă
        Nu mai cunoaștem drumul către casă
        Suntem ușori și ceața e ca fumul,
        Vai, unde-o fi, unde se-ascunde drumul?

        …zicea Jebeleanu, zic și eu!

        Vezi cum ești? Adică…e aproape bine cât să nu fie destul de rău? Nu e nici prea/prea, nici foarte/foarte dar atât cât e/e…eheheeee, ai vrea tu să o las așa! Nț

        Știu și-nu-știu cum stau lucrurile transparente și opace, dincolo și dincoace! Sunt doar un du-te-vino între dincolo și dincoace, dar asta-i altă poveste – nu-i o parabolă!

        Dacă-mi pun pe fronti(o)spiciul blogului meu așa: “Am pus noi(mă) în nori®”…ceri drepturi de autor? 🙂

      • Liber la frontospiciu, as zice, nu avem norma la noima!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: