Un drum fără de sfârşit.

Ştii mai multe decât crezi că ştii şi mai puţine decât ai vrea să ştii. O.W.

În dormitor, deasupra patului meu, stă atârnat un tablou ciudat. El reprezintă un peisaj rural surprins într-o zi frumoasă de iunie, cu un câmp, un lac, o pădurice, câteva case şi un drum de ţară care şerpuieşte în prim-planul imaginii.

Am tabloul ăsta de mai bine de cinci ani. L-am achiziţionat de la un târg în aer liber (vide-grenier) organizat într-o localitate alpină din sudul Franţei. Nu ştiu care este motivul profund pentru care m-am simţit atras de această pictură ternă. Atunci când am zărit-o întâia dată, pânza era pur şi simplu cenuşie. Proprietara m-a informat amabilă că efectul de opacizare a imaginii se datorează expunerii prelungite într-o cameră unde s-a fumat intensiv, adăugând că „ar trebui să se rezolve uşor, cu o soluţie specială de curăţare şi o cârpă moale”. Am privit, am răsucit, am pipăit, am răsprivit, în fine: am cedat.

Odată ajunsă la Bucureşti, pictura s-a luminat puţin graţie „soluţiei speciale”, dar a rămas, vai, extrem de tristă. O vreme a zăcut într-un dulap, convieţuind alături de câteva perechi de pantofi şi o seamă de haine de iarnă, pierzându-se încet-încet din vedere.

Apoi s-a întâmplat.

Într-o zi, deschizând uşa aceluiaşi dulap am fost surprins să descopăr un tablou diferit. La început nu am înţeles foarte clar ce se întâmplase. O vibraţie stranie stăruia în spaţiul semi-obscur al şifonierului. Am privit mai atent şi am tresărit atunci când am realizat Schimbarea.

Am scos tabloul la lumină şi l-am sprijinit cu grijă de un perete. Am tras perdelele, am respirat adânc şi am examinat minuţios pânza. Lucrurile erau clare, a trebuit să accept evidenţa: peisajul era identic, cu un câmp, un lac, o pădurice, câteva case şi… un alt drum de ţară, care şerpuia în prim-planul imaginii, în acelaşi fel însă cu o altă consistenţă.

Drumul gri din tabloul afumat se depreciase. Vopseaua se fărâmiţase şi se încreţise, iar undeva în mijlocul limbii cenuşii, trasată în ulei pe pânză, apăruse… o groapă.

Chiar din ziua aceea am aşezat pictura re-descoperită pe peretele de deasupra patului. În fiecare dimineaţă, când lumina crudă a zorilor loveşte oblic pânza, se pot distinge solzii în relief ai drumului denivelat. Cu fiecare trimestru ce devine semestru, apoi an în toată regula, depresiunile se adâncesc, capătă dimensiuni noi, deschid cicatrici vii în carnea moartă a drumului care şerpuieşte neabătut prin peisaj.

Iar eu privesc uneori tabloul care îmi veghează somnul şi-mi stă martor tăcut al fiecărui nou început de zi şi gândul îmi zboară la Dorian Gray. La faptul că undeva, într-o realitate tangibilă, un drum de provincie franţuzească arată impecabil după multe decenii de fiinţare şi tot impecabil este menit să rămână, fără gropi, fără denivelări, fără urme.

Pentru că adevăratul mister al lumii este vizibilul, nu invizibilul.

Fifty Shades of Dorian  Gray's Anatomy

Ce trist e! mumură Dorian Gray, cu ochii încă fixaţi asupra propriului portret. Ce trist! Voi îmbătrâni, voi deveni oribil şi groaznic. Dar tabloul acesta va rămâne de-a pururi tânăr. Nu va fi mai trecut decât această zi de iunie…
(Oscar Wilde – Portretul lui Dorian Gray, cap. 2)

~ de ubiquus pe aprilie 6, 2013.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: