Persistenţa memoriei.

-Imobilul e din ’30. E cu bulină roşie, am verificat pe site-ul primăriei. N-am chef să cadă pe mine la primul cutremur, aşa că o să-l renovez şi o să-l închiriez. Am vorbit cu ai mei şi au spus să fac cum cred eu că e mai bine.

Ştefan este agent de asigurări. De fapt conduce filiala regională a unei mari firme austriece cu sediul la Timişoara. Acum a revenit în Bucureşti, oraşul natal, pentru a prelua moştenirea lăsată de unchiul său patern, decedat recent: un apartament cu trei camere într-un bloc interbelic situat în apropierea parcului Cişmigiu.
-Am nevoie să mă ajuţi să car nişte lucruri jos la maşină. Am angajat o echipă să cureţe tot, până la cărămidă, dar până vin ei vreau să iau chestiile care au valoare de pe-acolo, îmi spune Ştefan în timp ce parchează lateral imensul său ML pe o alee înverzită din spatele Facultăţii de Sociologie.

Pe zidul fisurat al imobilului este fixată cu sârmă o bulină mare, roşie:

Clădire expertizată tehnic, încadrată în clasa I risc seismic.

Nu există lift. Urcăm cu grijă treptele strâmte, în beznă. Miroase a tencuială mucegăită, a metal ruginit, a carne alterată.

Uşa apartamentului este ferecată cu trei yale, ultima dintre ele deschizându-se pe verticală. Cu un gest elegant, Ştefan îmi face semn să intru primul. Fac trei paşi de-a lungul coridorului, apoi se aprinde lumina şi concomitent simt cum inima mi-o ia la goană, pentru că dau nas în bot cu un urs. În hol se află un urs carpatin împăiat, blănos şi fioros, cu ochi arzători din sticlă roşie. Absolut intimidant.
-New balls, please, aud un glas triumfător din urmă.
-…Eşti un ticălos.
-Dacă ţi-ai vedea faţa!
Îi întorc spatele.

Casa este sistematizată original: din hol se pătrunde într-o sufragerie perfect circulară, cum nu am mai găsit altundeva în Bucureşti. La stânga se deschide o baie, la dreapta este bucătăria, iar alte două uşi duc către un birou şi un dormitor.

Mă aşteptam să găsesc aici mobilier clasic, masiv, însă sufrageria este mobilată aproape spartan. O canapea semicirculară ocupă centrul camerei, străjuită de două lampadare art-deco. Mai există o măsuţă de cafea şi un bufet care susţine corpul obosit al unui televizor Philips cu tub catodic. Zâmbesc: pe televizor nu există vreun peşte de porţelan şi nu întrezăresc prin cotloane milieuri sau bibelouri chinezeşti (da, prejudecăţile infirmate au un gust dulce-acrişor, de corcoduşe glazurate, cu care ador să mă înfrupt). În schimb, pereţii arcuiţi sunt plini de tablouri, suspendate ingenios de tavan, cu fire solide de gută. Caut în colţurile picturilor semnăturile autorilor. Nu sunt nume româneşti: Gries, deWiesches, Tourner, Cayol, Boitel  – o pleiadă de nume ce-mi sunt necunoscute. Remarc omniprezenţa ‚marinelor’: corăbii, talazuri, stânci, un far, o plajă vulcanică, două porturi, un apus de soare pe mare, catarge, pescăruşi, pescari, bărci.
-Astea le iau băieţii mâine. Ei le ambaleaza, le transportă, tot. Taică-miu a vrut tablourile. Şi televizorul. Îl duce la ţară. Restul e treaba mea.

-Noi ce luăm de aici? întreb.
-Nimic. Hai dincolo.
În dormitor se află un pat, două noptiere, o banchetă, un dulap uriaş, covoare. Deasupra patului tronează un nud în mărime naturală: o fată cu forme rubensiene, piele marmoreană şi ochi azurii ne priveşte cu sfială din semi-profil şi îşi acoperă (sau dezveleşte?) posteriorul cu un voal transparent. Pe peretele estic sunt cinci icoane; toate îl înfăţişează pe sfântul Gheorghe; în trei dintre ele apare şi balaurul; una este pictată după canoanele artei naive, ceea ce face ca privitorul să nu poată distinge cu certitudine care este sfântul şi care e balaurul dintre cei încleştaţi în luptă.

-Îl chema Gheorghe?
-Ha? De unde ştii?
-Sunt spiritist.
-Eşti spiritual. Nu, pe bune, de unde?
Îi arăt icoanele. Întreb:
-Era credincios?
-Habar n-am.
-Cum adică n-ai habar?
-Nu eram apropiaţi. Ne-am văzut de trei ori. O dată la botez.
-De ce atât de rar?
-Ai mei erau certaţi cu el. Ziceau că e nebun şi beţiv.
-Era?
-Cel mai probabil. A fost marinar.
-Fain.
-Nu chiar. Tata a insistat că nu poate fi decât o influenţă proastă. Oricum, nu-mi plăcea de el. Nu vorbea.
-Nu vorbea?
-Nu. Suna câteodată la noi şi spunea doar atât: „Cu taică-tu”. Iar convorbirea dura un minut.
-Un adevărat lup de mare.
-Nu ştiu, era ciudat rău. Apoi, de când s-a pensionat a refuzat să mai iasă din casă. Maică-mii nu-i deschidea uşa. Pe tata îl împingea pe scări în jos. Îi aducea o vecină pâine şi lapte. Nu ştiam de el cu lunile. Chiar ne temeam că dacă se îmbolnăveşte nu vom afla la timp ca să ajungem să-l ajutam, cumva. Poate e mai bine că…
Ştefan îşi umezeşte buzele şi îşi alungă o umbră din ochi.
-Că?
-Nimic, răspunde ezitant.
Îşi trozneşte degetele:
-Câtai şifonieru’, frate!

Dulapul dă pe dinafară de haine. Marea lor majoritate par a fi nepurtate, neatinse. Nu văd vreun costum, de uniformă ori civil, în schimb pe cel puţin o duzină de umeraşe atârnă halate de casă, groase şi moi, albastre şi grena.
Cu un zgomot puternic, un sertar îsi deşartă conţinutul pe podea.
-Cred că era rupt. A picat când am tras.
Pe parchet se află peste treizeci de pacheţele de săpun turcesc „Duru”. O fată blondă, cu părul prins în coadă, ne zâmbeşte complice de pe învelişul plastifiat al barelor de săpun.
-Dă-le-n spume. Le iau ei mâine.

Ştefan scoate pe rând lucruri din dulap şi le aruncă pe pat:
-Ia uite, budigăi din războiu’ de independenţă.
-Băi, e aiurea să umbli în lenjeria unui mort.
-Fii serios. Dacă are miliarde băgate în chiloţi?
-Nu cred.
-Ce, tu nu-ţi ţii banii printre maieuri acasă? Recunoaşte!
-Eu am card.
-Very funny. Oricum, acuma ştii: când oi muri poţi să vii să mă cauţi în chiloţi.
-Nu e funny.
-De ce, poţi pune mâna pe ceva tare!
-Hai mă, nu e deloc haios, mai ales aici. Mă duc dincolo.

Ultima cameră este zugrăvită verde pal. Tălpile mi se afundă în covorul moale de lână. Lângă fereastra larg deschisă se află un birou, un fotoliu, un minibar pe rotile şi un ghiveci găzduind un cactus-gigant ornat cu o floare galbenă. Floarea este din hârtie creponată, prinsă cu o piuneză de carnea scorţoasă a cactusului. Pereţii opuşi biroului sunt mascaţi de corpuri de bibliotecă din lemn masiv.
Pe birou: câteva dosare, un port-creion, un calculator de buzunar, o lumânare afumată, un pahar pe jumătate plin cu ţigări Kent long-size. Ridic un presse-papier de bronz, împodobit cu un cap de grifon, pe care este inscripţionat: „Torcello, Venezia”. Sub el sunt prinse trei cărţi, pe care s-a aşternut un strat fin de praf albicios. Cărţile sunt din „Biblioteca pentru toţi”. Numele autorilor: Macedonski, Esop şi Alain. Poetul rondelurilor, părintele fabulei şi educatorul pacifist. O combinaţie interesantă.

Remarc un semn de carte ce-şi iţeste literalmente capul dintre filele unuia dintre volume: este un marque-page încununat cu o frumoasă tărtăcuţă de cucuvea, care veghează circumspect asupra semnelor şi sensurilor adunate în aceste „Studii şi eseuri” de Alain, BPT 742. Buha îmi îndrumă mâna către paginile 246-247, unde, la începutul capitolului XXII există o subliniere pe text, făcută cu un pix albastru. Acolo scrie:

E mai uşor să-i schimbi pe oameni decât să-i cunoşti.

O rază de soare intră pe geam şi evidenţiază dansul diafan al firelor de praf pe care le-am iscat invadând micro-universul acestei camere liniştite, cu pereţi verzi şi pagini îngălbenite. Gândurile îmi plutesc la fel de fine şi de translucide precum particulele imponderabile de praf: E tare stranie viaţa de după moarte – ca o subliniere pe text.

-Deci evrika! îmi întrerupe reveria o voce veselă.
-Ce-ai descoperit?
Ştefan îmi arată o cutie de carton plină cu hârtii. Râde cu poftă. Sunt facturi de electricitate, chitanţe de întreţinere, bancnote ieşite din uz.
-Fii antenă. Hârtii de 5.000. De-alea de după Revoluţie. Ăsta ţinea toate tâmpeniile posibile în casă. Ia, trei butoni de manşetă. Trei. E drept, unul e sidefat. Classy. Şi monede, dar nu-s româneşti. Ce scrie aci? Zloty? Zloţi polonezi. Şi drahme greceşti. Ăştia cred că-s ruseşti, sunt caractere chirilice. Iar ăsta nu ştiu ce e.
-Bani evreieşti, cred. Pe spate e un sfeşnic cu şase braţe.
-Unde? Ah, da. O să-l ţin, e haios. Poate îl fac medalion!
-Ar merge.
-Păstrez şi cuţitul. Era în dulap, între prosoape. E bun la job, să deschid plicuri.
-Stai. Ţinea un cuţit între prosoape?
-Da! Nebun, ţi-am zis doar!
Pe lama lucioasă scrie: „Toledo”.

-E ceva mişto în birou?
-Cărţi, zic. Cărţi şi dosare.
-La gunoi! Ce-i în dosare?
-Te-am aşteptat ca să descoperim împreună.
Întindem un vraf de dosare pe covorul moale şi verde din birou, tulburând şi mai abitir praful, care se răzbună pe noi, inflamându-ne nările. Mă sui pe un scaun şi, între două strănuturi, examinez cu atenţie cărţile de pe rafturile superioare. Găsesc o colecţie BPT (ediţia Minerva, post-1970), mergând fără sincope de la numărul 14 până la numărul 938. Ce s-o fi întâmplat cu primele 13 volume? mă surprind întrebându-mă în gând – probabil au ieşit în tiraj limitat şi au fost greu de găsit, îmi vine în minte o variantă de răspuns.
Mai avem: atlasuri, albume de artă, „Magazinul istoric”, revista „Modelism”, totul de James Clavell, totul de Jules Verne, totul de Fenimore Cooper, totul de… Emil Cioran (ediţia Humanitas post-1990).

Un album iconografic despre pictorul baroc Murillo are scoarţele roase, iar din miezul lui se iţeste un semn de carte improvizat – un bilet dreptunghiular de autobuz, compostat, pe care este tipărit cu cerneală cenuşie:

Una călătorie – 1,75 lei.

Mânat de curiozitate, deschid volumul, care include reproduceri color după operele reprezentative ale spaniolului, însoţite de comentarii în limba franceză. Biletul de o călătorie mă îndrumă către pagina 65, care urmează unei planşe reprezentând „La Jeune Fille aux Fleurs (Galerie Dulwich)”. Acolo citesc aşa:

Mais, à la fin, on trouve qu’il y a trop d’anges, trop de fleurs, et malgré le talent certain, on éprouve une lassitude devant la monotonie des formes et des couleurs, devant l’abscence presque totale d’expression. Il y a une facilité, une inconscience certaine chez Murillo. Son oeuvre a une saveur qui finit par rebuter l’admiration. Il n’a donc pas connu l’existence, il n’a donc rien vu, rien éprouvé qu’il a passé son temps à recommencer les mêmes tableaux de sainteté qui ont précipité, cela est sûr, la décadence de l’art religieux, lui ont enlevé son contact avec la vérité de la vie?

Pe spatele albumului scrie:

Le Volume cartonné 1.95 f net.

-Ştefan?
-Da?
-Pot să iau eu albumul ăsta?
-Da, mă, ia ce vrei, oricum se aruncă tot.

Elitrele unui regret incert îmi fâlfâie alert în tâmple:
-Dar e păcat. Le-a adunat o viaţă, omul.
-Corect. Şi acum a murit, crezi că-i mai pasă?
-Mai mult ca sigur că nu îi pasă.
-Vezi?
-Dă-le unei şcoli, măcar.
-N-am timp, zău. Trebuie să faci act de donaţie, să le depozitezi, să asiguri transportul, să întâlneşti oameni, să semnezi hârtii, mai ştiu eu ce… Mi-ajunge birocraţia de la job.
-Dar…
-Să pierd din timpul meu ca să ce? Să donez nişte obiecte de inventar care nu vor servi la nimic? Nimeni nu mai citeşte! Mai ales cărţi vechi. Ăştia micii vor doar cărţi noi, ba nici alea. Suntem di-gi-tali, ebookaţi, da?
-Dar uite, unele sunt valoroase. Du-le la un anticariat, scoţi nişte bani.
Râde:
-Om mă fac! Cât?
-Nu ştiu, câteva mii! Ai aici o colecţie care…
-Euro?
-Lei.
Râde:
-Ştii, io am prins vremea când se mai făceau pionieri. Ca pionieri, printre alte atribuţii trebuia să adunăm castane, borcane şi maculatură şi să le ducem la un centru de colectare. Iar ei ne dădeau zece la purtare. N-am câştigat nimic din asta. Sincer, mi se rupe…
-Da, da. Bine. E treaba ta. Dar o să iau câteva pentru mine, dacă e ok.
-Şi-mi dai zece la purtare?
-Nu, că ţi se rupe.
-Sufletul! Sufletul mi se rupe! Aia am vrut să zic.
-Sigur.
Râde.

Într-un dosar burtos, legat cu elastic auriu, găsim fotografii: multe sunt alb-negru, puţine color, sunt chiar câteva instantanee polaroid, cu marginile încreţite. În toate pozele apar cactuşi. Sferici, fusiformi, plaţi, cu spini, înfloriţi, înmuguriţi, uscaţi – cactuşi. Pe parchet alunecă un set de diapozitive. Le adun, suflu praful de pe suprafaţa peliculei şi mă îndrept spre fereastră, pentru a le privi în lumina soarelui.
Un bărbat blond, cu ochi albaştri sau verzi, cu nasul prelung şi obrajii îmbujoraţi, mă priveşte din cele şase cadre culese de pe podea:

Pe cheiul unui port, purtând un coş de paie plin cu fructe (Fig. 1). Într-un parc, plimbând în zgardă un câine lup, care pare fericit (Fig. 2). La masa unui restaurant – se văd pahare şi sticle de bere – alături de o femeie brunetă, care pare fericită (Fig. 3). Pe marginea unui pat suprapus, în slip si papuci (Fig. 4). În faţa Sfinxului din Gizeh, purtând pe umeri o femeie blondă, care împunge cerul cu braţele şi pare fericită (Fig. 5). În fine, într-o locuinţă cochetă, lângă un şemineu, cu un pahar într-o mână şi cu un ziar la subsuoară, părând fericit (Fig. 6).

Ajuns în acest punct, tresar panicat, deoarece în cameră izbucneşte subit un vacarm infernal. Se aude un zgomot strident, ca scrâşnetul acut al unui cuţit agresând porţelanul unei farfurii,  apoi răsună o voce de femeie:

By the rivers of Babylon, where we sat down, ye-eah we wept when we remembered Zion.

-Boney M, tati! In da mix, strigă voios Ştefan.

Nu observasem pick-up-ul rusesc de pe rafturile bibliotecii. Acul său în mişcare era cel ce-mi tulburase expediţia voyeuristă în viaţa fostului proprietar de drept al pick-up-ului. Mă aplec la rându-mi asupra etajerelor inferioare. Sunt acolo peste cincizeci de discuri vinil. Muzică clasică, în special. Mult Brahms. Dar şi Beatles. Pink Floyd.
-Vă place Brahms? murmur semi-inteligibil.
-Cum? mă întreabă Ştefan.
-Pune discul ăsta, zic, şi-i întind o bucată circulară de plastic gravat.
-Yeah, man. DJ rezident in da house, sau ce?
-Tu eşti omul. Bagă.
Citeşte eticheta din centrul discului:
-„Rachmaninoff, Symphony No. 2, op. 27, Royal Philharmonic Orchestra, André Prévin”. E bun?
-Mmhmm.
Sunt absorbit de coperta a patra a vinilului, cea care detaliază desfăşurarea înregistrării: i) allegro moderato, ii) allegro molto, iii) adagio,  iv) allegro vivace. Cele patru mişcări. În dreptul părţii a treia a concertului, o mână a mâzgălit cu carioca neagră:

Carmen: Never fall in love again.

Atât.

Alte rafturi. Unsprezece perechi de ochelari de soare. Pietre. Scoici. O scrumieră din plastic: „Gdansk ’67”. O mini-acuarelă hibernală. Revista ‚Cinema’ – douăzeci şi patru de numere. Un tub de aspirină Bayer, expirat din septembrie 1984. Un stilou fără capac.
-Da, o să iau pozele şi actele astea, pentru taică-miu. Şi gata. Ghinion, credeam că moşu’ avea salteaua full de bani. Aia e! I-a băut pe toţi. Un diliu.
-Arunci şi discurile?
-Păi ce dracu’ să fac cu ele?
-Sunt de colecţie.
-Fii serios. Măcar dacă avea albume de timbre, alea da.
-Nu, nu. Ascultă: sunt înregistrări Decca. Astea sunt rare. Discurile cu rock au şi ele valoare. Valoare financiară, da? Ai fi surprins. Uite, discul ăsta cu Pink Floyd… Ai Google pe telefon?
-Normal.
-Caută în ce an a fost scos.
-Stai. 1975.
-Ce scrie aici, pe spatele discului?
-1975. Aşa, şi?
-E ediţia originală. Acum intră pe ebay. Dă un search.
-„One result. Mint condition. 249$”. Eşti nebun? Cine cumpără aşa ceva? Ca să ce?
-Ca să le asculte, să le expună, să vibreze pe ele, şi altele. Ex-hippies căpătuiţi, hipsteri nostalgici, colecţionari obsedaţi şi alţii.
-Dileală maximă!
-Eu zic să le ţii. Poate-ţi iei pick-up la bătrâneţe.
-Mda.

Alte rafturi. Cărţi de tarot. Un pistol-brichetă, defect. O cutie muzicală pe postavul căreia se odihnesc şase scobitori de cocktail. Două role de film BASF. Cochilii de melci. O mască aztecă, decolorată. O carte aşezată orizontal, peste toate celelalte: „Amurgul gândurilor” de Emil Cioran. Una dintre pagini are colţul superior îndoit, conducându-mă la un ultim paragraf însemnat cu pix albastru:

Mijloacele de a învinge singurătatea nu fac decât s-o mărească. Vrând a ne îndepărta de noi înşine prin dragoste, beţie sau credinţă, nu reuşim decât a ne adânci identitatea. Eşti mai mult tu însuţi în preajma femeii, a băuturii sau a lui Dumnezeu. Până şi sinuciderea nu-i decât un omagiu negativ ce ni-l aducem nouă.

-Ştefan?
-Da?
-Cum a murit unchiul tău?
Îl privesc căutându-şi cuvintele, tulburat. Fără a se ridica de pe covorul verde, el întinde un deget arătând drept prin mine:
-Vezi fereastra aia deschisă?

Reclame

~ de ubiquus pe martie 10, 2013.

5 răspunsuri to “Persistenţa memoriei.”

  1. Bine ai revenit! Mă bucur că eşti în formă 🙂

  2. Faina povestea…

  3. Merci!
    Forma e buna, mai e de lucru la fond.:)

  4. cred ca e una din cele mai triste chestii pe care am citit’o in ultimul timp. poate si e de la vreme si ‘vibe’-ul general al zilei de azi – dar oricum, faina povestea 😀

    • Vezi, e de bine, pâna la urma. Când toate trec si dispar, ceva ramâne: povestea. Poate (pentru) ca suntem în esenta povesti cautând povesti bune.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: