Aşteptarea deşteptării.

N-am mai dormit de mult şi mă ustură uşor ochii. Este acea senzaţie pe care o resimţi atunci când scoţi capul pe geamul trenului şi-ţi bate vântul în faţă, forţându-te într-un târziu să închizi ochii sau să vâri capul înapoi în compartiment. Aşa că vâr capul înapoi în compartiment şi mă gândesc dacă or avea cafea la vagonul restaurant, de fapt mă gândesc mai bine şi realizez că poate nici nu există un vagon restaurant, poate că tot acest tren este o invenţie şi totul este o minciună, iar a-ţi dori o cafea este o vanitate ridicolă din moment ce nimic nu există, călătoria cu acest tren fals este fără destinaţie, iar în calitate de călător imaginar fără scop şi fără realitate nici eu nu-mi am rost. Şi, deşi nu exist în acest tren fără vagon restaurant şi fără destinaţie, realizez ca dintr-o proiecţie extra-corporală că de fapt am scos capul pe geam şi că încasez vântul rece şi înţepăcios în plină faţă, pe măsură ce avansez, iar avansarea aceasta mă umple de senzaţia abstractă a unui rost concret şi mă readuce la sinele-mi adormit. Acum, ochii nu mă mai ustură.

~ de ubiquus pe octombrie 21, 2012.