Oglinzi şi umbre.

În ultima vreme am petrecut mai mult timp pe Facebook (decât ar trebui). Unul dintre lucrurile care mă atrag acolo este posibilitatea de a urmări în timp real postările câtorva persoane interesante (sau persona, mai bine zis – distincţia jungiană e perfect aplicabilă în sfera social media).

Acum câteva zile am văzut pe Facebook cum un comentariu al unui actor american (Zach Braff) a căpătat un milion de like-uri în mai puţin de cinci minute, în timp real. Am dat F5 de trei ori, necrezându-mi ochilor, apoi am recunoscut evidenţa. Şi am căzut pe gânduri.

Ce ne guvernează atitudinile? Cât este reflex şi cât e reflecţie?

Jules Payot scria aşa, într-o carte numită La Faillite de l’enseignement: „Majoritatea oamenilor adoptă o opinie aşa cum se ia rujeola, prin contaminare” (La plupart attrapent une opinion comme on attrape la rougeole, par contagion).

Ne aflăm într-o societate devenită post-intelectuală (care a ars de fapt etapa esenţială de sedimentare culturală) în care firavele aplecări reflexive sunt progresiv zdrobite de tăvălugul nemilos al senzorialului, în care împărtăşirea cunoaşterii se bazează în principal pe imagine. Dând de-o parte lectura, formă lentă de asimilare a lumii, imbatabila imagine se impune iMediat în faţa raţiunii.

Odată cu lansarea conceptului de artă pentru mase arta a devenit comodă. Acum a ajuns comodificată. Nu mi-e clar ce adjectiv i se va asocia mâine, dar nu cred că o vom mai putea numi artă în sensul clasic al termenului.

Precum în cazul artei, pericolul acestui fenomen de contaminare socială este acela de a transforma calităţile omeneşti de reflecţie, creativitate şi iniţiativă în apatie ori inerţie, printr-o formă de autohipnoză socială asumată, unde reflecţia este înlocuită de reflexie şi finalmente de reflex – automat şi orb.

Râdem, glumim (mai ales pe 9gag), dar nu părăsim butada lui Payot, pentru că ea ne întinde o oglindă onestă în care (ne) putem reflecta fără menajamente. Să nu ne minţim: este vorba de un virus capabil să se răspândească la infinit. Depersonalizarea individului, care are nevoie să se contamineze cu opiniile altora pentru a-şi afirma condiţia ori afiliaţiile, îi confirmă acestuia statutul frust de maşinărie socială, capabilă să-şi facă şi să facă rău tocmai din cauza intoxicării sale. Daunele pot merge de la propria alienare până la aneantizarea celorlalţi.

Recunosc, unghiul meu de atac este extrem de speculativ şi voit obtuz. Nu intenţionez să fiu catastrofist. În fond, dacă ne jucăm cu enunţul lui Payot putem admite implicit un final fericit al istoriei noastre, pentru că, din câte ştim, rujeola este cu predilecţie o boală a copilăriei, care nu comportă pericole majore pentru adulţi. Iar adulţii pot reprezenta, în cazul nostru precis, un număr de persoane iniţiate care îşi conştientizează boala şi încearcă să se vindece, vindecând implicit societatea.

Nu putem fi cu toţii doctori, dar putem fi măcar pacienţi conştienţi.

Reclame

~ de ubiquus pe septembrie 22, 2012.

10 răspunsuri to “Oglinzi şi umbre.”

  1. De fapt, nu cred că e vorba despre vreo vindecare, atâta vreme cât boala capătă rădăcini mutante, şi, de îndată ce descoperi un „antidot”, să zicem, apare altceva şi mai interesant şi-atunci poţi să te speli pe cap cu antidotu’, că tre să munceşti iarăşi. Îmi amintesc vremea pager-ului, de-abia ce-mi luasem şi eu unul şi n-am mai apucat să-l folosesc, căci a apărut telefonul celular. 🙂 Şi tot aşa. Fireşte, având în vedere de unde ai pornit unghiul de vedere, acolo e vorba de reflex, mai mult ca sigur. Spre exemplu, o persoană publică, dar care nu-i atât de notorie, orice-ar pune pe facebook, într-un minut are 10 -20 de like-uri. Păi, cum naiba, că mie îmi ia un minut să citesc ce-a scris, câteodat’? Uneori am senzaţia că şi ei îşi bat joc de like-iştii de serviciu, şi postează o aberaţie. Da’ ce, crezi că-i încurcă? Destoinicismul e acelaşi.
    O persoană ca mine adună 2-3 like-uri pe postările cu link-ul către blog, dar diferă persoanele, ceea ce mă bucură, fiindcă acolo e clar vorba de reflecţie. Dacă pun poze cu pisica, se schimbă situaţia, sar like-urile, de parcă zici că am pus aur. Dacă aduc o melodie nouă, nici nu se uită la titlu, cred.
    Depersonalizarea asta ne-o coace în primul rând Statul. Pe urmă televiziunile, si-apoi reţelele de socializare, deşi acestea de pe urmă, au o viteză mai mare de propagare, dar nu e vorba de viteză aici.
    Apare o tâmpenie ca „Vara nu dorm”, se propagă mai ceva ca un virus, deşi e tâmpenia secolului. Pe urmă, de toamnă, alt targhet, alte pretenţii, „Iubibilă”.
    Păi, ce mai e de comentat?! Eu n-o să le ascult voluntar, de altfel, am ascultat un pic, şi-am închis. Dar cu siguranţă că le voi auzi la vecini, la orice post de radio aş da drumul, sau la orice terasă m-aş duce. Şi-atunci, ce e de făcut?
    Devii autist! Exersezi zilnic şi cu timpul, chiar îti iese.
    Eu, dacă-ţi vine să crezi, nu mă vizitez cu verişorii mei, fiindcă treptat, şi-au îmbunătătit stilul de viaţă, şi doar nu era să se apuce vreunul de citit cărţi! Au devenit, iremediabil, manelişti.
    Dar cine crezi că e paria în familie? Ia ghici?! 🙂
    Heh, sunt multe de zis…Iar eu m-am lungit mai mult decât postarea în sine.
    Pacienţi conştienţi rămânem, sunt sigură, numai că în curând n-o să mai avem nici măcar statutul ăsta. Eu aşa cred.
    Scuză-mi orânduiala-n text, da’ am scris în ordinea venirii gândurilor. În plus, nici nu credeam că voi scrie atât.
    Îmi place să zic chestiile astea înşirate aici mai mult pe calea orală, în scris par şi mai de nelămurit. 😛

    • Sunt într-o pasagera stare de zen avansat, facilitata de un lichior aramiu, de proximitatea imateriala a noptii si de îngânarile absolut zmintitoare ale d-rei Beth Hart, toate acestea filtrare prin sita fina a unei oboseli acumulate, asa ca urmele reflectiilor mele merg acum în sensul, umm, acceptarii. Acceptarii reformularilor si completarilor tale, idiosincrasiilor societale si individuale care ne înconjoara (cu exceptia agresiunilor calificate), oamenilor si lumii. Acceptarii incoerentei generalizate care se propaga dulceag si insidios din înalturi, prin media, spre cei de jos, raspunzând nevoilor inexistente si ignorând dorintele evidente, scurcircuitând ratiunea, simtirea si bunul-simt si proiectând, mda, umbre în oglinzi. E o mare jale, so let’s rejoice and be merry! Reveridic, zic.

  2. ei, na! Beth Hart? care era probabilitatea? poate asta…

  3. După minunăția asta răvășitoare, numita Be(a)th H(e)art și după un Gautier XO Gold & Blue ( n-am avut Martell VSOP!) „Fata cu cercelul de perlă” mi se pare de-a dreptul frumoasă!!!

    Lasând gluma deoparte, chiar și cu starea zen pe care o am și eu… zic că rujeola lasă semne ( netratată la timp!), lasă urme încrustate…în generații!

    Avem o turmă maaare bolnavă rău. Aidoma mediocrilor…ei nu admiră, nu apreciază, nu încurajază ci, doar neagă, refuză și contestă ( Octav Bibere)…sau iau de-a gata!
    Reflexe! Automatisme! Ignoranță! Comoditate!
    Eh, să mai bem un păhărel! 🙂

    • Pai, da.
      Eram mai micut, într-o perioada de acumulari si de transformari accelerate, când am auzit cea mai misto morala amorala, care mi-a ramas de atunci în memorie.
      Autorul era un nene pensionar, existentialist amator în stare avansata de abtiguire, întins pe o banca de pe Aleea Circului. Noi râdeam de el, deh, copii stupizi fara întelegerea zenului aplicat, când omul a grait o treaba mareata, z’ce:
      ‘Dom’le, bautura e buna, DAR SA TE TII DE EA!’
      Târziu, am înteles.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: