Honi soit qui mal y danse.

Vine o vreme, spre sfârşit, când timpurile îşi ies din fire. Picătură de apă revărsând paharul, momentul ultim îşi preschimbă semeţia în neant şi se scurge lent dar inevitabil către uitare. Reflectând fiinţarea în amintiri, memoria reţine bucăţi de viaţă care au fost – aşa cum n-au fost. 

Imaginile reflectate se revarsă dintr-un inepuizabil corn anamnezic al abundenţei, recompunând cu epică generozitate existenţe marginale din fărâme aproximative. Este un one-man-show lipsit de public, proiectat pe pânza insuficonştientului ce caută avid umbra unui sens. Astfel, viaţa se descompune placid-grăbit în valuri izolate – pulsiuni, nevroze, fantasme – care scaldă simptomatic ţărmurile tărâmului preferat al oamenilor: Idealul. 

Idealul se transformă dar rămâne mereu acelaşi.

iDeal. Parnas 2.0. Annwn++. 

Idealul este dansul vieţii. Dansul nu este mijloc, ci scop. 

(Deşi Freud insistă că primul scop pe care ni-l recunoaştem este să incorporăm sau să devorăm toate speciile în esenţa lor – suprema transgresiune -, evacuând speranţa, această otravă, abstractă fantomă care ne bântuie funest meta-fizicul).

Aşa ne trec zile şi nopţi pe ţărmuri, trec veacuri ca valuri, iar pulsiunile rămân mereu aceleaşi, calitativ identice în esenţa lor, în specia noastră – ceea ce ne face totodată nevrotici peste putinţă şi comod de indiferenţi. 

Este superbă această belle indifférence des hystériques, cum o numeşte Charcot. 

Deşi frumoasa indiferenţă nu face vreo diferenţă. 

Et ce fu veritez provee.

Reclame

~ de ubiquus pe septembrie 6, 2012.

5 răspunsuri to “Honi soit qui mal y danse.”

  1. idealul e același mereu. noi nu mai suntem aceiași. noi ne transformăm.

    • Si daca idealul e chiar transformarea?

      Era o poveste zen asa.

      Un maestru îi spune ucenicului sa picteze un cerc cu pensula. Ucenicul înmoaie pensula în cerneala si traseaza o linie circulara. „Bine, zice maestrul, acum picteaza un cerc fara sa te gândesti la acest lucru”. Ucenicul ramâne imobil în fata hârtiei, fara sa mai faca vreo miscare, pe toata durata lectiei.

      Trec anii. Ucenicul poarta cu el pretutindeni pensulele si blocul de desen. Picteaza iar si iar cercuri, în speranta ca va reusi sa faca unul absolut perfect. Într-o dimineata, el se trezeste si îsi da seama ca a sosit în fine timpul. Merge la maestru si-i spune: „Am venit sa-ti multumesc pentru lectia de pictura. Vrei sa-ti arat cum pictez cercul?”

      Maestrul îl priveste cu atentie si raspunde: „Nu e nevoie de pensula si de hârtie. Îmi dau seama ca ai învatat lectia si ceea ce ai realizat este de o frumusete neasemuita.”

      • Frumoasă povestea zen! Posibil ca idealul să fie chiar transformarea. Dar ca și maestrul aș spune că idealul este chiar transformarea atunci când nu-l vom privi așa și când nu ne vom gândi la el. Între timp, ucenici fiind, gândim idealul în forma lui primară! Ne vom trezi într-o dimineță știind care ne este idealul?

      • Putem sa visam ca ne vom trezi – în mod ideal.

      • …și ideal ar fi să ne „trezim”!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: