In rosa veritas.

Cu ceva vreme în urmă am fost invitat de o cunoştinţă de familie, o franţuzoaică boemă şi fermecătoare, să locuiesc pentru trei zile în casa sa de la ţară, undeva în Franţa profundă. Satul ei se află în minunatul ţinut Champagne care, aşa cum o indică numele, este locul de baştină al celor mai vechi şi mai cunoscute ‚vinuri spumante’ ale lumii.

Acolo am văzut pentru prima oară cum arată nişte pivniţe adevărate; de pildă spaţiul în care producătorul Piper-Heidsieck îşi păstrează rezervele este asemănător unei mine (de aur roşu), cu tunele sinuoase, bolte înalte şi cotloane întunecoase, o mină uriaşă prin care se circulă cu un mini-tren. 

Acolo am văzut cum se înşiră, pe hectare întregi de costişă, vii atent sistematizate şi îngrijite, ca trasate pe o planşă de desen tehnic. Am văzut oameni care iubesc strugurele ca pe un membru al familiei, în prelungirea unor relaţii de codependenţă naturală care se întind pe zeci de generaţii.

Am întâlnit în Champagne un viticultor, fratele gazdei mele, care a avut răbdare să-mi răspundă la toate întrebările inepte pe care le-am putut imagina. Am aflat multe despre vin, dar am devenit şi mai interesat de persoana care-mi stătea în faţă: Michel. 

Am aflat cu surprindere că acest om, îmbrăcat într-o salopetă roasă şi purtând cizme de cauciuc murdare de baligă, era de fapt un milionar veritabil. El avea din moşi-strămoşi „o viişoară pe un deal, nu foarte mare, cam la patru hectare” – însă un hectar de teren cultivat cu viţă nobilă face în Champagne circa 1,4 milioane de euro. Iar el, milionarul, se trezea la cinci dimineaţa ca să-şi hrănească animalele de la fermă, apoi pleca la câmp să treiere o cultură de rapiţă pe care o sădise pe un teren luat în arendă. Iar toamna, ah, toamna! aduna o armată de studenţi şi de muncitori străini ca să-i culeagă via. „Cei mai mulţi sunt studenţi polonezi, dar au venit şi români odată”. 

Netulburat, interlocutorul meu a continuat: „Mă duc regulat la congrese pe teme de agricultură. E mereu ceva de învăţat. Anul ăsta am fost în Ungaria. Am ajuns şi-n România pe la sfârşitul anilor ’60, mi-a plăcut foarte mult. Era o ţară avansată faţă de Franţa!” „Poftim?” „Da, da, atunci am văzut pentru întâia dată telefoane publice pe stradă, la Bucureşti. Aveam un telefon chiar în holul blocului unde stăteam! Era ceva extraordinar! În Franţa au apărut mult mai târziu. Ah, şi era foarte curat.”

La final, Michel mi-a arătat colecţia sa de tirbuşoane. Erau de toate tipurile şi dimensiunile: din metal, din lemn, din plastic, cu gaz, mecanice, electronice, ruginite, strălucitoare, întregi ori dezmembrate. Impresionat, i-am promis că îi voi aduce la proxima întâlnire un tirbuşon românesc. (Am găsit un tirbuşon interbelic într-un magazin de pe Lipscani, dar nu am mai apucat să i-l ofer, pentru că între timp Michel a căzut victimă unui cancer nemernic.) 

Ultima oară când ne-am văzut, mergând împreună pe drumul spre casă, care şerpuieşte, cum este normal, printre vii, Michel a râs de mine, atunci când i-am mărturisit că admir simţul estetic al viticultorilor din Champagne. 

„La ce te referi?” m-a întrebat. „Păi văd că aţi plantat nişte tufe minunate de trandafiri în fiecare dintre viile voastre. E superb!” 

După ce a râs un pic în barbă, Michel s-a îndreptat de spate şi mi-a răspuns, cu soarele strălucindu-i în colţul ochilor: „Aşa e, plantăm câte un pâlc de roze la capătul fiecărui rând de butaşi. Mă tem însă că te voi dezamăgi, dar raţiunea nu este una estetică. De fapt, trandafirul este cea mai sensibilă plantă la dăunătorii viţei. Astfel, boala loveşte mai întâi trandafirul, iar noi îl observăm şi avem vreme să luăm măsuri pentru a ne salva culturile. Aşa am învăţat şi aşa facem dintotdeauna.” 

Da. L’important, c’est la rose

Morţii cu morţii, trandafirii cu viile.

Reclame

~ de ubiquus pe mai 31, 2012.

4 răspunsuri to “In rosa veritas.”

  1. îmi plac confidențele dumneavoastră. . somn bun , domnule Ubi ! 🙂

  2. Da! Frumos… de tot:) Imi plantez trandafiri acasa, langa vie. Trebuie:)

  3. sunt puțin dezamăgită:)…mi-ar fi plăcut ca atunci când bei o gură de șampanie, nu numai să ți se umple gura de arome dar ar fi fost plăcut ca bolta palatină să se deschidă în trandafiri, petală cu petală…ce nebunie de simțuri ar fi fost!

  4. Vorba cuiva: daca n-ai o vie esti ca si mort.
    Iar daca nu a spus-o înca nimeni, fie, mi-o asum.
    (Whatever works. Metaphorically speaking. Or not.)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: