Samsāra: Hubris.
Într-una din zile va fi prea târziu şi îţi vei da seama că e prea târziu dar chiar va fi prea târziu pentru tine şi pentru umanitate pentru ceea ce înseamnă cunoaştere şi adevăr iar atunci tot ceea ce va rămâne va fi o mână de cenuşă cosmică şi câteva concepte negândite pe care ai fi putut să le lansezi în stratosfera ideilor dacă nu ţi-ai fi prăbuşit propria-ţi rampă de lansare eidetică vorbind prea devreme în aceste ceasuri târzii dacă nu ai fi ratat împlinirea nerealizabilului arzând pe spuza timpului momentul în care ar fi trebuit să-ţi laşi amprenta în lutul moale al vremurilor distrugând proiecţia artefactului cu care ai fi ţinut universul în palmă şi omenirea la respect aneantizând acel act de prezenţă singular şi genial pe care îl pregăteai de o veşnicie şi despre care spuneai că va impregna lumea şi că o va întări etern şi o va distruge definitiv deopotrivă.
Matroz de uscat şi vagabond de salon călător imobil şi ubicuu absent ai dorit să atingi nucleul cometei să respiri atmosfera olimpului să calci în picioare norii paradisului să priveşti prin ochiul furtunii dincolo de esenţa elementelor dar n-ai reuşit decât să întinzi o mână tremurândă ca să apuci o carafă ciobită cu nectar amar şi să-ţi umezeşti gâtlejul iritat de colbul străzilor nepavate cu bune intenţii ale imediatului nemediat care te impresoară şi te strămută fără a te atinge şi care te roteşte în caruselul năucitor al decăderii nimicitoare în care te-ai angajat atunci când ai respirat neconsensual aerul tare al sălilor de apel fără recurs şi ai pătruns confuz cu un strigăt şoptit în lumea decăzută a speranţelor ridicate pe fundamente dezrădăcinate aşteptând una din acele zile când va fi prea târziu şi când îţi vei da seama că e prea târziu.
Ubiquus' Hubris 
Tu și când scrii zici că desenezi, pictezi and on. În definitiv, arta e doar una și e a priori. Eu așa îți văd cuvintele, hașurate în cărbun negru, ca o schiță de Munch, fără trauma ce o transmite desenul lui. Doar impresia.
Nu știu de alții, dar eu oftez foarte rar sincer, veridic, ca în copilărie. Ca o eliberare provizorie și ca așteptarea înfrigurată a următoarei secunde de cunoaștere.
Ce bine că există hazard!
Mulțumesc!
P.s. ”nimic nu e cum pare,e impresia despre ce citesc și am citit aici. Like a circle”
p.p.s. Mă întrebam de ce folosesc atât de des punctul ca semn de punctuație atunci când scriu: ai creat hazard când ai abandonat atâtea ”puncturi” ce puteau fi convențional și oribil de sintetic așezați în frazele tale. Și uite că la mine au rămas multe semne punct.
Acțiune și reacțiune. 🙂
Pe modelul: camera, motor, actiune, zic si eu: hârtie, pix, reactiune:) Sau, ma rog, informatizati si virtualizati devenind: ecran, tastatura, re:
Astept cu mare interes interfetele neuronale din viitor. Este evident ca astazi lumea scrie din ce în ce mai prost, cu greseli de ortografie si cu erori de sintaxa, dar faptul ca trebuie înca sa treaca prin filtrul limbajului sau al scrierii implica o anumita rigoare. Sunt curios cum ar arata lucrurile într-un viitor posibil unde oamenii s-ar exprima direct prin gânduri. E o experinta cu totul suprarealista, pe care as vrea tare-tare mult s-o vad aplicata:) Atunci sa vezi arta facuta din hazard si oftaturi veridice. Cum zicea un amic politehnist: „Entropie, frate!”
Asadar, sa fie reverie, sa fie entropie! Dintr-aceea fara puncte, tocmai pentru ca este cea mai naturala. Apoi, am convingerea ca este si un exercitiu de stil necesar, cam ca acel strigat eliberator pe care nu se poate sa nu-l scoti atunci când ajungi în vârful unui munte, deasupra lumii. Si uneori auzi ecoul, si nu este vocea ta, si te minunezi. Reactiune.
Îmi place că la tine caracterizarea firească a viitorului e ca fiind posibil, tangibil emoțional, ca și când te ființezi în dimensiunea următoare fără să mori în prezenta.
Cât despre galeria oftaturilor veridice, e trist. E o alienare programată de timpuriu prin cultură, iar senzația că ai simțit cândva un oftat cum curge, vine după multe drumuri ale lui Ulise , și dacă tot a venit vorba de experiența,mă gândeam că inițierea e o castrare.
Și castrarea e o normă.
*a viitorului, , sorry, sunt un om cu lobul drept exacerbat și curg timpul doar prin mâna stângă, iar mâna dreaptă uită mereu să apese pe tastele pe care le are în responsabilitate. Litera u și litera I sunt pe mâna dreaptă, amorțită de lene și de hedonic.
Cred că li se întâmplă multor stângaci eroarea asta de soft. 🙂
..corectează tu, te rog!
Am corectat, desi trecusem fara probleme peste lapsusul iscat de lobul tau drept exacerbat:) N-am fost niciodata un grammar nazi; atunci când ascult/citesc pe cineva ma intereseaza întotdeauna mai mult fondul decât forma, si poate si mai mult simtirea decât semnificatia.
Ca digresiune: mi s-a întâmplat sa aud tâmpenii si platitudini exprimate bombastic de academicieni si idei profunde si de mare impact emotional enuntate frust si incorect gramatical de oameni simpli. Cred sincer ca nu e un merit sa dormi cu DOOM-ul sub perna – în cel mai bun caz nu ramâi decât cu gâtul întepenit si cu o idee falsa despre cum trebuie sa arate lumea.
Mi-a zis odata un brutar dintr-o comuna de lânga Brasov asa:
„Munca si carnea de porc este grea.”
Cu tot respectul, nu vad o diferenta între asta si un editorial al lui Plesu sau o carte de Liiceanu. Ba chiar mi se pare mai fain sa stii sa faci si filosofie si pâine, si totul sa curga cu naturalete.
Cât despre viitor, e normal sa fie posibil si tangibil. Traim deja în el.
păi cam așa e : Viața este grea. Mai ales supraviețuirea și evoluția este grea. (sic).
Ai simțit tu cumva că îmi merge la suflet cinismul.
Da. Ești.
p.s. offtopic. Nu mai scap de punctele astea(de punctuație ), îmi tulbură conștientul. Nici măcar nu vreau să le pun într-o propoziție. Punctele astea mă gândesc pe mine. E groaznic, parol!!!! (acum îl înțeleg și pe Lynch) :)))
Nunu, nu eram cinic. Citam doar din clasici în viata, cei care vâra zi de zi coca proaspata în cuptorul lumii. Pentru ca îs aproape convins ca viata mea nu e asa de interesanta ori utila ca a brutarului Vasile din satul de lânga Brasov. Si aci las de-o parte faptul ca weltanschauungul lui (100% natural si dospit fara e-uri urbane ori pseudo-intelectuale) îl spulbera pe al meu în trei cuvinte si doua miscari de paleta:)
PS la PS: Da! Sa punem punct punerii de puncte!!
două fraze lungi și foarte cuprinzatoare, pline, complexe. si cu doar doua puncte la final.
citindu-le, apoi rumegandu-le si regasindu-ma ( nu stiu daca era cazul tau, al meu, al nostru!) stau si ma intreb daca lobotomia nu ar reprezenta o optiune pentru mine…asta pentru ca nu cred in samsara oricât mi-aș dori să o fac!!!!….
..brutarul acela de la Brasov are marele dar da a sti!…el isi traieste viata asa cum ii este dat.. in mod natural…eu cer ori samsara ( ca sa pot face ce nu am fost in stare sa fac, ca o a doua sansa!) sau lobotomizarea ( pentru ca imi dau seama ca oricat as incerca tot nu pot sa fac mai nimic si pentru ca oricat m-as strădui nu sunt pe deplin fericita!)…de fapt, n-ar fi mai bine sa cer sa fiu o fiica de brutar de pe undeva de la țară sau din creierii munților???…e un deziderat și asta – deși nu se mai poate!:)
Hm. Le scrii tu cu ironie, dar musteste o frustrare cât oceanul, pe-acolo. Poate ca nu ar trebui sa fii asa severa cu tine însati, în fond si realist vorbind doar pe tine te ai, de la început si pâna la capat. Ideea e sa nu-ti pui mâinile pe piept a renuntare; când va veni momentul ti le va pune altcineva. Pâna atunci, da din ele, flutura-le cu curaj si entuziasm, zbate-te cu spor – si când scriu asta ma refer la o zbatere metaforica, pentru ca marea lupta e în interior. Cel putin asa vad eu lucrurile. Eu nu ma zbat neaparat pentru ce e în afara mea cât ma intereseaza sa progresez si sa fiu bine înauntru.
Lobotomizare? Nah. Nu abandona ratiunea. Stiu ca e cel mai mare inhibitor al fericirii, dar ideea e sa o faci sa lucreze în beneficiul tau. Exista un extaz al ratiunii asa cum exista un extaz al simturilor. Cauta-le nediscriminat pe ambele, fara a le opune. De ce sa-ti refuzi 50% din sanse doar pentru ca unul dintre drumuri e mai pieptis si pare fara orizont? Nu cred ca pledez pentru ceva absurd, ci pentru ceva strict natural. Iar daca exista a doua sansa, ea vine dupa prima, asta, iar asta nu s-a încheiat înca. Hai. Da din aripi, Andreotti:)
ubiquuus-ule ( nu stiu cum altfel!)
cinismul și autoironia fac parte din a doua mea natura.nu am chiar un ocean de frustări ci o mărișoară ( așa pătimașă am fost???:) asta pentru ca am realizat destul de târziu că doar pe mine mă am neștiind că în felul acesta mi-am pierdut echilibrul! sar peste multe și am să-ți spun că de ceva vreme dau din aripi. și dau, nu mă incurc!!!.nu dau din aripi ca fluturașul ci ca vulturașul ( fără să afectez pe cineva sau ceva din jurul meu!)…e un zbor interior! nu miros încă a resemnare sau a renunțare. doar că nu am găsit echilibrul între rațiune și simțire ( Jane Austen nu m-a ajutat!) și pentru asta imi vine câteodată să mă autoflagelez pentru că ba scap intr-una, ba scap in cealalta si nu fac mare branza!:) deocamdată e bine că am început să mă împac eu cu mine însămi…e o treabă dar până să ating catharsis-ul mai am!
Uite-mă, ubiquus-ule…dau frumos din aripi?:)
Asa, fâlfâie tare din aripe, sa se dea si norii la o parte. Asta este spiritul:) Ai grija cu soarele, doar, am citit undeva ca arde.
SPF +50…și-așa mă fâlfâi și-n soare:)
Oh, da! O înaripata unsa cu toate alifiile:)
Plecaciuni.
Am citit de mai multe ori mesajul tău. În primele dăți am crezut că nu l-am înțeles, apoi am constat că uit fiecare cuvânt pe măsură ce treceam citindu-l. Îl cataloghez ca pe un gest de adaptare la discursul tău atât de concentrat, încât am nevoie să îl uit pentru a-l întelege cu adevărat, am nevoie să îl trimit în pata neagră a creierului meu să-l coc și apoi să-l aduc la lumină peste un timp, când fi voi suficient de matur să mi-l însușesc la adevărata sa valoare.
Cel mai pur exercitiu de voyeurism mi se pare acela in care te vezi prin ochii altuia; e o oportunitate rarissima si luminoasa din care iesi in mod necesar sporit. Iar ideile, invelite in aluatul moale al limbajului si oferite aburinde pe o tava de argint, sunt parti din noi ale caror proiectii si reflectii in mintea sau sufletul altora ajung sa (ne) reveleze noi sensuri si intelesuri.
Idei cursive de genul celor cuprinse in textul de mai sus trec prin fata ochilor mintii ca niste instantanee surprinse intr-o noapte vis-colinda de iarna, la lumina lunii, printr-un parbriz aburit, printre mii de fulgi de zapada. Atunci vezi ceva si nu poti verbaliza, dar sufletul iti canta si parca intelegi in mod intim si nemediat lumea. Si-ti vine sa insiri aiureli pe un blog, fara virgula si fara punct, sfidand caracterul non-revelator al intangibilului fugitiv:)
Fulguraţii.
Fulguraţii de libertate.