Pe sistem.

Am avut dintotdeauna o fire optimistă, ludică şi idealistă. Totuşi, ca un făcut, aproape în fiecare moment al vieţii am avut în preajmă pe cineva care a ţinut să sublinieze că greşesc cu abordarea asta, că voi sfârşi dezamăgit, rănit, spulberat, aneantizat, că viaţa nu e aşa, ci aşa şi pe dincolo şi aşa mai departe. Chiar dacă mi-am dat seama că este vorba doar de conjecturi specioase construite pe conjuncturi speciale, un dubiu patogen a reuşit să mi se infiltreze insidios în suflet, în timp. 

Lumea e plină de fatalişti, determinişti şi cinici care pretind că deţin cheile adevărului. Ei insistă că e suficient să-i asculţi şi să-i urmezi ca să-ţi asiguri intrarea în miticul paradis terestru al convingerilor confortabile, unde curge numai lapte degresat şi miere bio. Doar că, atunci când îi însoţeşti în faţa porţilor impozante ale paradisului ex-clamat, ajungi să descoperi că de fapt cheile nu prea se potrivesc, că uşierii se fâstâcesc şi se tot codesc, că experienţa lor e de fapt proiecţie teoretică goală, că determinismul este delăsare, că cinismul este deziluzie, că ai pierdut o vreme preţioasă ascultând nişte fantome. 

Nu ştiu cum arată adevărul, care este abordarea corectă a vieţii sau dacă există o reţetă garantată a împlinirii. Ştiu doar că cel mai mare păcat, dacă este vreunul, este să-ţi pierzi vremea, să-ţi porţi propria viaţă ca pe o haină second-hand, să-ţi devii propriul surogat. Da, este drept, timpul nu se mai întoarce, aici au dreptate cinicii & co. Dar nu asta doare cu adevărat. Ceea ce doare, până la sfâşiere, sunt rămăşiţele din suflet ale proiectelor neformulate. Ale evadărilor eşuate. Ale dorinţelor neasumate. Schijele de non-noi din noi.  

Trăieşte!

~ de ubiquus pe martie 22, 2012.