1984, de George Orwell.

„1984” nu este o carte amuzantă. Dacă eşti în căutarea unui roman lejer te rog să eviţi această carte, precum şi cronica ce urmează. Nici ea nu este amuzantă. De fapt, nici nu ai idee unde poate ajunge. 

Romanul lui Orwell debutează într-o manieră agreabilă, sub forma unei cronici detaliate a unui an ca mulţi alţii în istoria omenirii: 1984. Autorul alege acest an datorită multiplelor semnificaţii numerologice-cabalistice ce se regăsesc în mod excepţional în combinaţia 1-9-8-4, o structură cuadratică perfectă menţionată, după cum se ştie, în Deuteronom, în cea de-a treia cuvântare a lui Moise către Israeliţi. Astfel, întocmai precum Moise înlătură apele ridicându-şi toiagul către ceruri, Orwell cerne nisipul din clepsidra istoriei aşternându-şi peniţa pe hârtie, desfăşurând cu acribie un fir roşu-sangvin ce mărturiseşte în mod păciuit dar insidios o afecţiune gravă a organismului societal. 

Cronica lui Orwell începe, aşa cum este normal, cu luna ianuarie a anului 1984. (NB. Nu voi relua aici fina ţesătură narativă a britanicului, doar voi reda punctual câteva momente-cheie ale textului). Aflăm astfel că pe data de 10 Ianuarie, Vaticanul şi Statele Unite stabilesc relaţii diplomatice complete. Ca o consecinţă logică, de o simplitate adamică, pe 24 ianuarie apare primul model „Apple Macintosh”. 

Între 8-19 februarie au loc Jocurile Olimpice de Iarnă de la Sarajevo, în Iugoslavia. Pe 13, Constantin Cernenco câştigă cursa pentru supremaţia Comitetului Central al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică, în faţa veteranului Yuri Andropov. 

În martie se poate deja simţi în aer sosirea primăverii şi sfârşitul războiului rece. Totuşi, nu se întâmplă nimic concret în acest sens în 1984. 

Pe 9 aprilie are loc festivitatea anuală de premiere organizată de Academia americană de film. „Flashdance, what a feeling” de Georgio Moroder câştigă Oscarul pentru cel mai bun cântec original. Emoţionat, preşedintele american Ronald Reagan cere introducerea unui tratat în vederea interzicerii armelor chimice.

În mai, concursul Eurovision este câştigat de trupa suedeză The Herreys, cu piesa „Diggi-Loo, Diggi-Ley”. Aproape concomitent, moneda de un dolar este introdusă în Australia. O organizaţie caritabilă australiană donează o livră (0,45 kg) de monede de un dolar Asociaţiei Cântăreţilor Autişti din Suedia.

Iunie este marcată de victoria echipei Franţei în faţa Spaniei în finala Campionatului european de fotbal (2-0, au înscris Platini şi Bellone), precum şi de validarea referendumului luxemburghez prin care femeile capătă în fine drept de vot la alegerile naţionale. „Şi aceasta se întâmplă tot în 1984”, notează sarcastic Orwell la sfârşitul celui de-al şaselea capitol. 

În iulie încep concediile estivale. Lumea începe să se relaxeze. 

În august continuă concediile estivale. Lumea rămâne relaxată, înfruntând cu umor temperaturile caniculare, cu excepţia notabilă a unui electrician austriac, Josef Fritzl, care decide să acţioneze diferit. 

Pe 29 august 1984, Josef Fritzl, supranumit Big Father, îşi cheamă fiica de 18 ani, Elisabeth, în subsolul casei, pentru a-l ajuta să instaleze o uşă. Uşa este în fapt ultimul element de care Josef are nevoie pentru a izola un compartiment special construit în pivniţă, unde îşi propune sa o încarcereze pe neascultătoarea Elisabeth. Cu câteva zile mai devreme, sătulă de abuzurile la care tatăl ei o supunea de la vârsta de unsprezece ani, tânăra fugise la Viena însoţită de un coleg, dar fusese găsită şi adusă cu promptitudine la domiciliul părintesc de poliţia austriacă. Acest exces de zel se va dovedi o imensă, crudă greşeală. 

Elisabeth va rămâne închisă în pivniţa casei din Amstetten timp de 24 de ani. Ea îşi va petrece cei mai frumoşi ani ai vieţii într-o încăpere de şaisprezece metri pătraţi, prinsă cu lanţuri de un perete, hrănindu-se neîndestulător, îndurând asalturile sexuale ale părintelui său biologic. De-a lungul celor 24 de ani de captivitate ea va da naştere unui număr de şapte copii şi va suferi traume psihice ireversibile. 

În aprilie 2008, fiica cea mare a celor doi, Kerstin, îşi pierde cunoştinţa în subsolul reşedinţei Fritzl. La rugăminţile deznădăjduite ale mamei, Josef decide internarea tinerei la spitalul local. Kerstin suferă de o insuficienţă renală gravă şi este la un pas de moarte. Pe 26 aprilie 2008, cuprins de remuşcări la vârsta venerabilă de 73 de ani, Josef Fritzl decide să o elibereze pe Elisabeth, alături de fii acesteia, Stefan şi Felix, şi să le permită celor trei să o viziteze pe Kerstin la spital. 

O zi mai târziu, cu opt mii şase sute de zile prea târziu, Poliţia comunitară reuşeşte să prindă între degete firul roşu-sangvin al unei afecţiuni abjecte, arestându-l pe Fritzl. În iulie 2011, Big Father este acuzat de viol, incest, privare de libertate, sechestrare de persoane şi ucidere din neglijenţă. La judecată, bărbatul a pledat nebunia, precum şi circumstanţe psihologice atenuante, motivând că pacea este război, sclavia este libertate şi forţa este ignoranţă. 

„1984” este un reper teribil. „1984” este viaţa aşa cum nu trebuie să fie. 

Mama mea a fost cea mai bună femeie din lume, dar de o mare stricteţe. Ea obişnuia să mă bată, să mă lovească până ce ajungeam să zac într-o baltă de sânge, pe podea. Aceste experienţe m-au umilit şi m-au slăbit cu totul. Mama era servitoare şi a muncit din greu toată viaţa. Ea nu mi-a oferit niciodată un sărut sau o îmbrăţişare, deşi eu mi-aş fi dorit asta – mi-aş fi dorit să fi fost bună cu mine. […] Mai târziu, am încuiat-o în camera ei şi i-am zidit geamurile cu cărămizi, spunându-le vecinilor că a decedat; am ţinut-o închisă acolo până la sfârşit[ul vieţii, în 1980]. 

Pivniţa casei mele mi-a aparţinut mie şi doar mie; a fost regatul meu, la care numai eu am avut acces. Am ştiut mereu, de-a lungul celor douăzeci şi patru de ani, că ceea ce făceam nu era bine, că trebuie să fi fost nebun din moment ce făceam ceva de genul acesta. A devenit ca o dependenţă care mi-a scăpat de sub control. Regret din toată inima ceea ce s-a întâmplat; din păcate, nu mai pot schimba nimic.

~ de ubiquus pe martie 13, 2012.