Idiotul, de Feodor Mihailovici Dostoievski.

F.M. Dostoievski este un scriitor rus foarte trendy pentru că vorbeşte despre teme sociale sensibile, cum ar fi integrarea şi discriminarea, redistribuirea averilor, proliferarea armelor, schizofrenia socială, corupţia, crima, drogurile şi alcoolul. F.M.D. este un autentic bad boy, cu o imensă credibilitate stradală, datorată în mare parte faptului că a făcut închisoare în viaţa reală. Spre deosebire de un Palahniuk sau de un Roth, care nu fac decât să-şi inflameze fabulaţiile, Dostoievski îsi perforează supuraţiile, iar rezultatul este unul extrem de juicy şi spectaculos. Aceasta se poate vedea cu ochiul liber şi în micuţa nuvelă (nu depăşeşte 50 de pagini) pe care o voi prezenta astăzi pe scurt.

„Idiotul” este o scurtă povestire incorectă politic despre un tip foarte special, Michael Claude Poppelson, cunoscut şi ca Bloodninja. (Autorul ne informează că cel de-al doilea nume vine din vremea în care MCP se ocupa cu hacking-ul pe internet, el făcând parte în adolescenţă din cea mai cunoscută organizaţie rusească de phishing online, Chort|666).

Pentru a reliefa esenţa antisocială a personajului principal, Dostoievski alege să prezinte într-un mod extrem de detaliat viaţa de zi cu zi a tânărului. În momentul în care au loc evenimentele, M.C. Poppelson are douăzeci de ani şi stagiul militar satisfăcut la genişti. Într-o încercare disperată de a se integra în societate, el dă examen la zece facultăţi diferite, dar eşuează la toate testele de admitere.

Chiar dacă era foarte bine pregătit, cu o minte sclipitoare de la natură, lui îi plăcea să iasă întotdeauna din canoane şi să trateze fiecare examen [al vieţii] într-o notă personală. Pe formularul de control de la Facultatea de Matematică, de exemplu, a scris: „Mi se pare interesantă sugestia dvs. de a aborda integralele formelor diferenţiale, însă trebuie să mărturisesc că pentru moment mă preocupă o altă problemă de algebră simplă: dacă am trei picioare şi îmi mai cresc şase mâini, iar patru inoplanetani verzi coboară dintr-un Cadillac argintiu în faţă la Pirate Log’s Pub într-o vineri pe la prânz, vi se pare că preţul prafului de talc trebuie scăzut sau să ne facem că trecem cu vederea?”

Nu ni se spune exact ce anume s-a întâmplat la Politehnică, însă autorul surprinde momentul în care Poppelson este evacuat din clădire de gardieni. Aruncat ca un animal pe trotuarul rece, tânărul îşi acoperă capul cu tricoul cu Black Sabbath şi strigă cât îl ţin bojocii: „Occupy Bolshoi Theatre!!!”

Este o şarjă magistrală, trebuie să o recunoaştem. Dar Dostoievski nu se opreşte aici.

Ajuns, aproape de finalul nuvelei, la Belle Arte, eroul nostru este respins pentru o ultimă dată, atunci când declară Comisiei că ar dori să devină pictor pentru că iubeşte negrul. Mai ales pe 2Pac. El este invitat să părăsească sala şi să nu revină curând. Cu un efort eroic, supra-omenesc, Michael Claude Poppelson le va arunca zbirilor sai, strângând din pumni, cu ochi febrili:

Ştiu că nu mă vreţi. Ştiu că mă urâţi cu toţii, pentru că pot fi ceea ce niciunul dintre voi nu va deveni vreodată! Este problema voastră dacă îmi retezaţi cariera de artist! Este în întregime răspunderea voastră dacă voi ajunge un dictator cu freză de retard şi voi distruge jumătate din Europa! Citiţi-mi buzele: mă voi întoarce! Hasta la vista, comrades!

~ de ubiquus pe martie 12, 2012.