Idiotul, de Feodor Mihailovici Dostoievski.
F.M. Dostoievski este un scriitor rus foarte trendy pentru că vorbeşte despre teme sociale sensibile, cum ar fi integrarea şi discriminarea, redistribuirea averilor, proliferarea armelor, schizofrenia socială, corupţia, crima, drogurile şi alcoolul. F.M.D. este un autentic bad boy, cu o imensă credibilitate stradală, datorată în mare parte faptului că a făcut închisoare în viaţa reală. Spre deosebire de un Palahniuk sau de un Roth, care nu fac decât să-şi inflameze fabulaţiile, Dostoievski îsi perforează supuraţiile, iar rezultatul este unul extrem de juicy şi spectaculos. Aceasta se poate vedea cu ochiul liber şi în micuţa nuvelă (nu depăşeşte 50 de pagini) pe care o voi prezenta astăzi pe scurt.
„Idiotul” este o scurtă povestire incorectă politic despre un tip foarte special, Michael Claude Poppelson, cunoscut şi ca Bloodninja. (Autorul ne informează că cel de-al doilea nume vine din vremea în care MCP se ocupa cu hacking-ul pe internet, el făcând parte în adolescenţă din cea mai cunoscută organizaţie rusească de phishing online, Chort|666).
Pentru a reliefa esenţa antisocială a personajului principal, Dostoievski alege să prezinte într-un mod extrem de detaliat viaţa de zi cu zi a tânărului. În momentul în care au loc evenimentele, M.C. Poppelson are douăzeci de ani şi stagiul militar satisfăcut la genişti. Într-o încercare disperată de a se integra în societate, el dă examen la zece facultăţi diferite, dar eşuează la toate testele de admitere.
Chiar dacă era foarte bine pregătit, cu o minte sclipitoare de la natură, lui îi plăcea să iasă întotdeauna din canoane şi să trateze fiecare examen [al vieţii] într-o notă personală. Pe formularul de control de la Facultatea de Matematică, de exemplu, a scris: „Mi se pare interesantă sugestia dvs. de a aborda integralele formelor diferenţiale, însă trebuie să mărturisesc că pentru moment mă preocupă o altă problemă de algebră simplă: dacă am trei picioare şi îmi mai cresc şase mâini, iar patru inoplanetani verzi coboară dintr-un Cadillac argintiu în faţă la Pirate Log’s Pub într-o vineri pe la prânz, vi se pare că preţul prafului de talc trebuie scăzut sau să ne facem că trecem cu vederea?”
Nu ni se spune exact ce anume s-a întâmplat la Politehnică, însă autorul surprinde momentul în care Poppelson este evacuat din clădire de gardieni. Aruncat ca un animal pe trotuarul rece, tânărul îşi acoperă capul cu tricoul cu Black Sabbath şi strigă cât îl ţin bojocii: „Occupy Bolshoi Theatre!!!”
Este o şarjă magistrală, trebuie să o recunoaştem. Dar Dostoievski nu se opreşte aici.
Ajuns, aproape de finalul nuvelei, la Belle Arte, eroul nostru este respins pentru o ultimă dată, atunci când declară Comisiei că ar dori să devină pictor pentru că iubeşte negrul. Mai ales pe 2Pac. El este invitat să părăsească sala şi să nu revină curând. Cu un efort eroic, supra-omenesc, Michael Claude Poppelson le va arunca zbirilor sai, strângând din pumni, cu ochi febrili:
Ştiu că nu mă vreţi. Ştiu că mă urâţi cu toţii, pentru că pot fi ceea ce niciunul dintre voi nu va deveni vreodată! Este problema voastră dacă îmi retezaţi cariera de artist! Este în întregime răspunderea voastră dacă voi ajunge un dictator cu freză de retard şi voi distruge jumătate din Europa! Citiţi-mi buzele: mă voi întoarce! Hasta la vista, comrades!
„Spre deosebire de un Palahniuk sau de un Roth, care nu fac decât să-şi inflameze fabulaţiile, Dostoievski îsi perforează supuraţiile” – imi plac astea pe care le arunci dezinvolt in text si care completeaza pastisa ca maslina strecurata in martini dry. Ce mai urmeaza? Presimt un Muntele vrajit, in care e vorba de vrajitorul Merlin si cavalerii mesei rotunde.
Mai rau. „1984”, în care e vorba despre teribila viata cotidiana a unei responsabile cu resursele umane din Ministerul Justitiei si relatia ei ilegitima cu un cadru superior.
Enjoyable authors blended with enjoyable social commentary.
Oh, Bourgie, if you only knew what I made of your beloved Heidegger…
Damn, I keep reminding myself to update my English blog, but then amnesia and faineance kick in and everything seems just about right, once more. I should at least copy-paste my stuff into legible English, before Google Translate changes me into a terrible semantic monster.
Meanwhile: Roar! And so on.
Din câte ţin eu minte, Feodor Mihailovici Dostoievski a scris un roman în toată puterea cuvântului, „Idiotul” fiind una din cărţile de seamă ale literaturii universale.Or, aici este vorba despre o „micuţă nuvelă” ce nu depăşeşte 50 de pagini….Plus de asta, tematica abordată este una penibilă, ca să nu mai spun că ideile aduse în discuţie sunt execrabile.
Aveti profunda dreptate, si este minunat sa observam la lucru, o data în plus, magia literaturii, cea care îi poate încânta pe unii si dezgusta pe altii (Oameni sarmani si fiinte versate deopotriva), cea care poate suscita interpretari atât de variate si provoca dileme absolut fascinante.
Problemele intervin din momentul în care ne întrebam, concret si justificat, „ce a vrut sa spuna autorul?” Ele se aprofundeaza atunci când ajungem la urmatoarea veriga a lantului logic-analitic: „unde a vrut sa spuna autorul?”, fara a evacua complet investigatia prima: „cine este autorul?”, cea care, nu-i asa, ne-a adus multora dintre noi atâtea Nopti albe.
Desigur ca este bulversant, smintitor chiar, sa risti sa isti Demonii, sapând în subtraturile marii literaturi în cautarea întelesurilor ascunse, luptând prometeic întru revelarea sensurilor ce mustesc în diverse Însemnari din subterana, stranii si oculte. Dar este o sarcina pe care trebuie sa o întreprinda oricine, Adolescentul ca si adultul, Omul dedublat sau cel îndoit, indiferent de costuri ori pierderi (în traducere sau în afara ei): pâna la urma, acesta este singura partida a carei miza o stabileste chiar cititorul, altfel zis Jucatorul.
Dati-mi voie la final sa ma mai aventurez într-o afirmatie cu care cred ca ar fi de acord si celebrii Frati Karamazov (Vitali si Vladimir, campioni mondiali la box, categoria grea, dupa cum se stie):
Cronicile literare sunt în esenta Amintiri din casa mortilor.
Qed.
În fine, stimate domn, iata: daca am comis vreo impietate îmi accept condamnarea, caci cred cu fermitate în Crima si pedeapsa.