Baladă pentru Adelină.

(iniţieri inabile)

-Am umblat în lung şi-n lat, toată lumea am colindat, nicăieri nu l-am aflat. Am tot stat şi am aşteptat până nu am mai răbdat. Am sunat şi am răsunat, tot nu s-a manifestat. Am turbat de aşteptat, iar la urmă am racroşat. Asta-i viaţa, un oftat. 

-Cam la ce te-ai aşteptat? 

Nu fii tristă, ci zâmbeşte, de-a rămas în c. de peşte. Dorul nu se veştejeşte, ci tot creşte şi iar creşte, până nu se mai zăreşte, precum vrejul din poveşte (o speranţă ce mijeşte). Te vrăjeşte, te-ameţeşte şi apoi te altoieşte: pac cu cursa peste deşte! 

-E frustrant, mă înnebuneşte! 

-Lasă asta, dragă fată, nu ramâne-ndurerată, despletită, încercănată, rece şi nemângâiată, nedormită, nemâncată, precum Ana încastrată, c-o s-o faci tu altă dată, ca-n celebra cea baladă, şi mai lată, şi mai lată, fără dar şi făr’ de poată.

(N-am morală şi nici poantă).

Reclame

~ de ubiquus pe februarie 16, 2012.

12 răspunsuri to “Baladă pentru Adelină.”

  1. Pffff. Paf.

    Cu riscul de a parea deplasata: bateti undeva? Sau ceva? Saua… iapa… E incredibil cata superioritate musteste din cuvintele fortat jucause. E o deceptie, zau. Nu ca oi fi eu vreo feminizda.

    Dorul nu creste liniar ci cel mult in hopuri, Dorul e episodic. Vrejul nu e magic (tocmai am citit de curand ca in versiunea originala vrejul de fasole nu ducea n cer, erau un umil vrej de fasole menit sa produca boabe de fasole jinduite spre consum de infometatii occidentali ai secolului al XVI lea). De celelalte nu mai zic. Ca dup aia m aleg cu vreo etichetare – nu intru totul nemeritata.

    Mi dixit.

  2. Hm, nu m-as fi gândit ca tocmai textuletul asta poate fi interpretat ca un exercitiu de superioritate. Eu l-am imaginat ca pe o simpla încercare de empatizare jucausa.

    Foarte concret, e vreo parte anume care-ti suna condescendenta sau aroganta? Chiar ma intereseaza, pentru ca tin sa am o viziune si o tratare echitabila si pertinenta a lucrurilor si oamenilor. Si pentru ca ai mentionat ironic afilierea la feminism, eu tratez problema la modul serios; am lucrat timp de trei ani pentru cea mai mare asociatie feminista din România, (Societatea de analize feministe) AnA, am citit rafturi întregi de literatura din domeniu, si îmi sunt foarte dragi persoane precum Mihaela Miroiu sau Laura Grunberg.

    Jur, este prima oara ca ma acuza cineva de lipsa de întelegere sau sensibilitate în privinta asta, si de aceea chiar vreau sa înteleg ce mecanisme de lectura/interpretare te-au determinat sa ajungi la concluzia respectiva. Realizez ca interpretarea vine si prin prisma experientei personale, asadar îmi cer scuze daca am zgândarit rani subiacente.

    Acum punctual: nu am batut vreo sa ori vreo iapa, era pur si simplu o parabola generica, iscata de o discutie recenta cu mai multe persoane (de ambele sexe) pe tema imposibilitatii gasirii fatului-frumos/ ilenei-cosânzene / cornului-abundentei, dupa preferinta si ideal. Eu cred ca atunci când imposibilitatea devine fatalitate (desi nu accept ideea defetismului) cea mai buna cura este râsul, inclusiv si mai ales de sine. Apoi, da, accept ideea ca Dorul nu este liniar, ci pulsatil, ba chiar l-as încadra la quantum theories, alea care ramân de descoperit si dovedit. În fine, vrejul este, mai mult ca sigur, o metafora infantila, dar eu unul am fost fan al filmuletului ‘Jack si vrejul de fasole’ în copilarie si înca mai visez sa urc la cer pe un fir de fasole si sa întâlnesc giganti, si hmm, de ce nu, Adeline caline si mizericordioase, cu întelegere pentru baieteii care refuza sa creasca (si nu pot fi complet elocventi pe bloguri).

    Si pentru ca ai încheiat în latina, dar mai ales pentru ca tin sa-mi pastrez spiritul ludic, vreau sa atrag atentia ca mi-am alaturat pe frontispiciul blogului cuvântul ‘hubris’. Mai mult decât sa-mi accept failibilitatea ca supranume nu pot face.

    • 🙂 Tocmai cautam un patent prin casa sa desurubez un rest de bec prizonier in fasung. Deci nu sunt feminista, da?

      Pai, sa ti spun de ce mi miroase mie a superioritate. Dincolo de subiacentul personal care se irita usor, practic alergic la orice.

      1. De ce alearga si ofteaza ea si nu el?

      Sigur, ai la indemana o vasta literatura plina de personaje feminine alergatoare si oftatoare – de la rusoaica cu obraji rumeni de l cauta pe Finist Soimanul si tocea 3 perechi de ghete de fier si manca nu-stiu-cate paini de piatra pana la Madame Bovary sau alte Karenine celebre. Dar totusi… m am cam saturat. Eu as propune o explicatie destul de simplista pentru imaginea aceasta a femeii care cauta cauta disperata si ofteaza ca nu gaseste: cam de cate ori o femeie ramane privind in urma unui barbat, barbatul respectiv considera fie ca nu e demn sa ofere niste cuvinte de ramas bun in chip de lamurire (sau de punere de gaz pe foc) fie nu considera nimic (caci nu i trece prin cap ca ar fi ceva de considerat). De aici privirile lungi languroase cu gene date cu mascara asortate cu plecarile hotarate invaluite in tacere masculina, demna. Femeile (si ele potentiale Ilene Cosanzene), dimpotriva, cand hotarasc sa se desprinda din cuplu tind sa se inveleasca in elaborate lamuriri si justificari. Fiecare cu hubrisul sau. Dar unul din ele are totusi un aer de superioritate, nu crezi?
      PS: Definitia „cautarii” e una activa – de aici referintele mele la rupturi si despartiri. Nu cred ca sta nimeni ca o glastra in fereastra, vestejindu se, fara sa ntinda vrejul in stanga si n dreapta cu riscul de a da de comune buruieni.

      2. Solutia pe care o propui tu pentru aceasta dilema a negasirii perechii ideale. Un soi de resemnare care cel putin in vremurile moderne ne a tot fost vanduta drept intelepciune ras-mestecata, semn de superioritate spirituala, trebuie sa stii sa pastrezi tacerea si demnitatea si sa mergi mai departe, ce e val ca valu trece, are balta peste, etc.

      Nu ma intelege gresit… exercitiul ludic este asa cum trebuie sa fie. Lejer. Si nici nu am tras concluzia ca esti un mascul misogin notoriu. Cred ca ne cunoastem suficient.

      Poate ca genurile minore ale baladei nu suporta nuantele. Iar eu am simtit o inadecvare (alimentata din substratul generos personal) a subiectului cu forma literara aleasa.

      Mai ales ca citeam un pasaj houllebecqian in care personajul sau autorul sau alter ego-ul autorului adica personajul adica Houellebecq insasi in carte, neimportant, spunea, mai relativ(ist) si mai plural(ist), ca ne sunt date niste momente in viata, niste adevarate intalniri (nicidecum rezultat al vreunei cautari febrile), cand ne pica plocon in brate fericirea in amor. Daca nu stim s o inhatam atunci, ploconul ni se retrage. Si atunci… atunci chiar inteleg de ce am avea a ofta. In povestea ta lipseste posibilitatea unei fericiri si intelegerea faptului ca aceasta posibilitate ia tot soiul de forme, de multe ori contradictorii. Tabloul pictat de tine e caricatural si… neempatic. Iata, cred ca de aia m am inflamat: tu esti de obicei empatic. Si uneori chiar simpatic. Nu azi insa. (E greu sa fii autor, nu? 😛 Scrii cateva randuri in graba si n gluma si te alegi cu un comment dezlantuit de 3 pagini.)

      Ma duc la fasung. Are careva un patent?

  3. Ca post-scriptum, nu accept ideea Anelor (in)castratoare.
    Gandhi zicea o treaba faina, ‘An eye for an eye will make the whole world go blind’ (citat aproximativ). Sunt ferm convins ca perpetuarea unui sistem opresiv/castrator nu poate duce decât la disparitia noastra ca specie. Dar nu înaintea disparitiei simtului umorului.
    Mea culpa, nu sunt cinic, sunt doar amar.

    • Da, recunosc ca a fost o masura exagerata (am regretat o aussitot). Dar a fost reactie la ceva care pe mine m a zgandarit profund. De ce m a zgandarit asa de tare, e cu totul altceva. Si nu are nici o legatura cu simtul umorului. Dar are legatura cu faptul ca m am saturat de imaginea femeii ca victima. Chiar mi a iesit pe nas.

      Nu te amari. Nu are nici un rost. Ce e val, ca valul trece…

      • Da, putem glosa si ne putem lamenta pe o tema clasica, însa eu cred ca asta implica în sine o judecata perversa: din momentul în care accepti o idee/paradigma, chiar si pentru a lupta împotriva ei, ajungi sa o legitimezi. Ba mai mult, daca situatia dureaza, ea permeaza în psihic si devine postulat, un soi de mindset care se muleaza pe experienta pentru a deveni un incub cotidian. Asta este cel care zgândareste cu adevarat.

        N-am niciun fel de competenta în domeniu, nu am vreo certitudine stiintifica ori metafizica în privinta asta dar, ca un om care reflecteaza des la proprii incubi, ma gândesc ca greseala provine din dorinta de dominare. Ne pierdem timpul încercând sa-i dominam pe altii (anexarea emotionala este unul dintre aceste jocuri), si ajungem sa transformam relatiile umane în pura lupta politica. Iar politica reuseste sa distruga orice sansa de armonie; chiar si atunci (sau mai ales atunci) când iubesti o alta persoana, incubul dominarii intervine si determina mintea sa vrea sa posede, sa distruga libertatea celuilalt. Si e simplu de înteles de ce: pentru ca ne temem, ne temem ca daca nu dominam vom fi dominati. E un cerc vicios, cu marginile în flacari, prin care trecem fascinati, cu pupilele arzânde, ca animalele alea salbatice de la circul Globus, care nu pot iesi din paradigma conditionarii.

        De-aia refuz ideea de femeie-victima din start, pentru ca e o capcana (seducatoare si ofertanta în plan literar, desigur) în care ne afundam prea usor si deviem de la esenta problemei: incubul ne bântuie pe toti.

        Mademoiselle Adeline c’est moi.

  4. Mhm. Pana la urma si sa arati cu degetul si sa strigi „politizare!” este tot un mod de a circumventa adevarata problema. Sigur ca e o nebunie sa devii obsedat de relatiile de putere. La fel, sa le negi. Nu trebuie sa ne facem zei nici din una, nici din cealalta. Daca ridicam relatiile de putere la rang de zei, riscam sa patim ca personajele din Luni de fiere. Poveste binecunoscuta. Daca le ignoram, ei bine, le ignoram pentru ca asa ne convine noua mai bine. Altfel spus, le ignoram, de obicei, pentru ca noi, ignoratorii, suntem in pozitia dominanta.

    [ In alta ordine de idei, ma faci perversa? 🙂 ]

    Care este adevarata problema insa? O intrebare legitima. Cred ca adevarata problema este ca si in cazul asta – al Fat-Frumosului sau Ilenei Cosanzene care nu mai vine si ne dispera prin refuzul de a se materializa – orice teoretizare ne arunca periculos de aproape de diverse radicalizari. Nu sunt de acord nici cu your little stunt prin care te declari suprapus cu Adeline. Adeline este prea schematica pentru a fi cu adevarat cineva.

    Desigur, putem zgurma si adanci si chiar adauga straturi peste straturi, Adeline nu devine mai carnoasa sau mai reala. Din pacate sau din fericire ramane o panza pe care noi ne proiectam proiectiile. Un joc care pe mine, in trecut, m a lasat sleita.

    Adeline din toate tarile, uniti-va!

    PS: Ironic, pe fundal se deruleaza La sociologie est un sport de combat.

    • Pai asa, sleirea nu e buna. Unirea este. Mai ales cea între prin-ci-pa-te!

      Propun s-o lasam asa, quasi-remiza. Nu de alta, dar nici nu eram pregatit sa ies pe teren la meciul asta, fiind doar un bagator de seama prin tribuna. Ca de obicei.

      Ce vremuri! Nu mai poate omul banal sa contempleze pasnic mediul ca imediat este însfacat de exceptional si aruncat la lupta în absolut… Este extrem de ingrat, zic. Cam ca atunci când esti prea crud ca sa te coci fara sa te arzi. Pâna la urma tot ajungi sa te arzi, si nu mai esti nici crud dar nici copt. Ah, karma kanalia.

      Nu stiam filmul cu Bourdieu. Cheers, ma pun pe vizionat.

      Ai gasit patent?

  5. ooooo bonjour Adeline.
    (nici eu n-am morală şi nici poantă :)))).

    • Bonjour, un_om, enchanté!

      Ah, ce bine suna salutul asta! Cred ca asa a zis si bunul Mniezo în dimineata de dupa crearea omului: ‘Bonjour, un om!’

      Bine, acuma nu mi-este foarte clar daca însusi Susmentionatul a inventat limba franceza sau e doar o perversiune teribila a creatiei sale pe doua picioare. Adica, mon Dieu, chiar ne trebuia imperfectul subjonctivului, foc si para, lacrimi si durere? Fut-il est futile! Snif.

      Am avut poanta!

  6. „Tocmai cautam un patent prin casa sa desurubez un rest de bec prizonier in fasung. Deci nu sunt feminista, da?”

    Ubz, pe cand un mic eseu numit „Prizonierele zeitei Fasumba”?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: