Colajul, chirurgie plastică.

(solilocuri comune) 

Cineva m-a întrebat ieri, pe mess, dacă am preocupări artistice. Nu am prea ştiut ce să zic. Nu mă consider o fire artistică, am un fond prozaic care mă exasperează dintotdeauna. Totuşi, e posibil ca într-o lume din ce în ce mai lipsită de poezie să se poată numi „preocupare artistică” tot ceea ce te scoate în afara acestei lumi, tot ceea ce te face să te identifici ca fiinţă sensibilă sau creatoare, capabilă de un efort original. Probabil că „preocupare artistică” va deveni la un moment dat şi dorinţa de a respira aer curat de munte sau de a umbla cu picioarele goale prin nisip. Exagerez, sper.

M-am tot gândit la microscopicele mele preocupări artistice, vădit neserioase şi iremediabil profane. Îmi place colajul, de exemplu. Uneori mă pierd în activitatea asta, fără un scop concret, în momentele când ajung să fiu foarte stresată. Colajul mă scoate din mine şi din lume. Asta pentru că este vorba de o atitudine paradoxală, de ideea de a distruge ceva pentru a crea altceva. E ca o dresură de păsări phoenix, dacă pot să mă aventurez în asemenea comparaţii pe muchie de foarfecă. 

Mi se mai întâmplă să gătesc chestii ciudate, mai ales dulciuri. Am învăţat să fac churros, nişte gogoşi mexicane absolut geniale, dorayaki, clătite japoneze, sau baiadera, o prăjitură tradiţională sârbească din biscuiţi măcinaţi. Deja numele lor sunt atât de savuroase! Imaginează-ţi ce fain e să le plimbi pe limbă şi să le deguşti concret, tangibil, sub formă de dulciuri savuroase. 

Chiar, şi asta poate fi o „preocupare artistică”: prepararea, tratarea, polizarea cuvintelor. Admit că mă seduce ideea de a putea jongla cu cuvinte, de a le da suficientă greutate cât să treacă prin scoarţa terestră sau dimpotrivă, lejeritatea necesară pentru a se ridica la cer. Este un joc minunat, dar mai ales o incursiune fascinantă într-un no-man’s-land mitic. Îi spun no-man’s-land pentru că nimeni nu e stăpânul domeniului cuvintelor. Suntem cu toţii doar simpli călători pe meleagurile acestuia, nomazi care cartografiază un teritoriu mult prea vast, unde singurele arme de apărare (sau atac) sunt raţiunea şi imaginaţia creatoare. 

Nu ştiu cât de serios sună ca preocupări artistice „dresura de păsări phoenix” şi „jongleriile cu vocabule”, cât dezvăluie şi cât ascunde de fapt mărturisirea asta, dar de-acum aşa o să răspund la întrebare. Aşa sunt eu, o fărâmă de mister în tegument transparent. De ce mister? Pentru că misterul ne face mai frumoşi. Misterul este o chirurgie plastică a eului.

Ea este Nicoleta.

Reclame

~ de ubiquus pe ianuarie 19, 2012.

3 răspunsuri to “Colajul, chirurgie plastică.”

  1. Cu sau fara operatii chirurgicale, fiecare are nevoie de o taina numai a lui, ca nucleu al individualitatii.

  2. Chiar asa! E de deplâns acea lume fara mister în care oameni lipsiti de orice taina se adapostesc în masa în buncare anti-nucleare pentru a se feri de cel mai mare rau: cel mai mic numitor comun.

  3. si daca ne uitam atent in juru nostru vedem cum lumea tinde spre adevarul nud si la propriu si la figurat, e semn de apocalipsa 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: