Calităţi, defecte, oportunităţi şi ameninţări.

(solilocuri comune) 

Într-un cotidian cu crize, înjurături, violenţă şi nervi e foarte important să te poţi focaliza pe ceva pozitiv. 

Eu încerc să ajung la un fel de „percepţie detaşată”, o resursă la care apelez din ce în ce mai des în ultima vreme. Nevoia ei e cu atât mai acută cu cât contextul este mai special. Am momente numeroase în care îmi pierd controlul, în sensul că reacţionez emoţional şi nu cerebral, dar asta e normal, pentru că vrând-nevrând încă păstrez o dimensiune umană pregnantă (până m-oi perfecţiona şi oi deveni androidul ideal). Totuşi, în general reuşesc să privesc lumea şi oamenii, inclusiv pe mine însumi, cu un ochi obiectiv, poate uneori excesiv de critic şi de ironic. Vreau mult de la lume şi oameni, însă obţin puţin, şi atunci detaşarea mă ajută să transform penibilul în rizibil, să nu mă încarc excesiv, mai ales cu negativităţi asupra cărora nu pot interveni.

Există o veche poveste zen, în care un ucenic se frământă fără încetare în legătură cu orice şi cu nimic, iar maestrul său îi spune că trebuie să se lase afectat şi să se preocupe doar de lucrurile care îi stau în putere. Nu are rost să te enervezi dacă plouă afară, îi spune maestrul, pentru că tu nu ai nici o putere să schimbi asta. 

Atunci când faci parte din sistemul instituţional sau corporatist, cum vrei să-i zici, ajungi în cele din urmă exact la concluzia asta. Eu, cel puţin, aşa am făcut, după ani lungi de experimentare pe viu. Workplanurile, trainingurile, excelurile, meetingurile şi alte asemenea neobarbarisme năvălite în vocabularul societăţii, în cultura muncii şi în viaţa mea, sunt ca revărsările pluviale pentru ucenicul stresat: mă apasă, mă udă până la piele, îmi induc depresii şi mă fac să adorm neliniştit. Iar eu aş vrea să fie mereu soare, să mă pot concentra pe ceea ce este cu adevărat important. Doar că, după o vreme, îmi dau seama că sistemul e imuabil, „agenda” impermeabilă, că oamenii sunt inamovibili, că maşinăria este rutinată. Asta comportă părţi bune, cum ar fi confortul predictibilităţii şi facilitatea adaptării, dar mai ales părţi rele, cum ar fi flagelul blazării ori pacostea zidirii în sine (sau în proiect, sic). 

Probabil cea mai bună deviză pe care am înscris-o pe frontispiciul edificiului meu efemer ridicat între 9 şi 17 a fost: nu spera prea mult ca să poţi avea surprize plăcute. Am fost surprins să remarc, deloc anecdotic, că şi nesperând mult pot fi dezamăgit. 

Hm, ce serios am devenit! Uite cum mă contrazic: n-am ajuns defel la o percepţie detaşată. Dar zău că fac tot ce pot. N-aş vrea să trăiesc acea zi în care zen să devină pentru mine doar o silabă a cuvântului complezenţă. 

El este Eugen.

Reclame

~ de ubiquus pe ianuarie 18, 2012.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: