Stoica-şi-atât.

(solilocuri comune) 

Trăim într-o lume complet defazată, cu tente de bizar, de ireal, pentru marea majoritate a moşilor noştri morţi şi îngropaţi. Nu mai este deloc surprinzător să te loveşti de ciudata realitate a unor puştani de paisprezece ani care caută tipe, auzi tu, tipe de treisprezece ani pentru sex.

Să faci sex la o vâstă atât de fragedă nu e deloc normal. Dar gândeşte-te, aici intervin diverşi factori fecunzi: fascinaţia ineditului, îndoctrinarea mediatică, anturajul. Se petrece acelaşi lucru cu abordarea drogurilor, la început cele uşoare, apoi cele dure, cu recursul la violenţă, la început pentru bravadă, apoi ca o justificare logică a unei psihologii dominant-dominat sau respins-acceptat.

Da, părinţii lor ar trebui să facă ceva, cât încă mai deţin o minimă autoritate asupra lor. Dar crezi că părinţii ştiu ce se întâmplă în realitate? Problema asta există dintotdeauna, numai că acum se bucură de o recrudescenţă şi de o vizibilitate aparte. Ce vrei, într-o societate goală de conţinut răul ajunge să răsune mai ceva ca un clopot de biserică într-un cătun de munte. Bun venit în parohia răului! 

Totuşi, nu se poate să nu-ţi dai seama că ceva nu este în regulă cu copilul tău! Nu am copii, dar am crescut patru fraţi şi îmi dădeam seama de fiecare dată când li se întâmpla ceva. Părinţii mei s-au despărţit la un an după ce a apărut pe lume ultimul lor copil. Mama a fost foarte bolnavă şi a stat mai mult în spitale. Tata nu ne-a ajutat niciodată cu nimic în tot acest timp. Nici nu ştiu dacă mai traieşte sau dacă a dat vreun tractor peste el, pe câmpii pe care şi i-a luat fără să ne dea de veste. Aşa că am rămas eu să am grijă de ei, de noi. Bunica mă mai ajuta, după puteri. Nu ştiu dacă am reuşit. Am încercat, însă, din tot sufletul şi cu toate puterile. Mi-a fost extrem de greu. Eram şi la şcoală şi la serviciu, iar noaptea spălam şi făceam de mâncare. 

Se întrerupe puţin, ca pentru a-şi evacua o jenă nedefinită. Îşi aranjează nervoasă mâneca pulovărului fin, de caşmir, în jurul ceasului de la mână, apoi îşi lasă ambele braţe să i se odihnească în poală, cu un gest resemnat. Rămâne un timp cu mintea departe, marcând o pauză involuntară în conversaţie, la care se întoarce în fine, meditativă. 

Nu am avut o viaţă foarte fericită. Dar nu mă plâng. Sunt puternică, trebuie să fiu, însă pe termen lung nu ştiu dacă aş fi rezistat dacă nu ar fi apărut ceva nou în viaţa mea. De un an şi jumătate viaţa mea este cu totul alta. Da, e posibil să fie aşa cum spui, poate că era în firea lucrurilor, poate că dăruirea merită şi răsplată. Ce s-a întâmplat ? Cel mai frumos lucru posibil.

M-am îndrăgostit de cel mai bun om din lume. Care nu mi-a permis sub nici o formă să mai fiu supărată. Care m-a înţeles de la început. Care, cel mai important, mă iubeşte foarte mult. Cu el mă voi căsători la anul. Probabil că există o dreptate în toate. Da, e posibil să fie partea mea de fericire la care am dreptul dupa atâta amărăciune. Nu aş putea spune că a fost un chin, totuşi: mi-am crescut fraţii, nu străini. Dar mi-a fost greu, foarte greu. Însă am dus-o la capăt. Acum şi mama se simte mai bine şi poate să aibă grijă de ei. Au crescut, oricum. Doi dintre ei lucrează, au serviciu. Ceilalţi doi sunt încă elevi. 

O frunză aterizează la punct fix, exact în scrumiera din mijlocul mesei. Fata prinde cu privirea, pentru o clipă, mişcarea spiralată a frunzei. Irişii ei capătă culoarea frunzei căzută din cer, plutind efemer pe o apă lăptoasă, inconsistentă, fără valuri. 

Sunt mulţumită cu ce fac. Lucrez la firma prietenului meu. Să nu-ţi închipui că este cine ştie ce firmă. Dar încercăm să facem ceva bine. Să putem vieţui cu demnitate. Măcar atât suntem datori. Acum muncim pentru noi, e cel mai bine aşa. Ne descurcăm cu ce avem, evoluăm treptat. Când eşti tânăr e fantastic, ai energie şi idei. Şi poate un pic de voinţă nebună de schimbare a lumii, sau măcar de supralicitare a resorturilor ei cele mai ascunse. Să facem acum ce e de făcut, să profităm. Vom avea timp apoi să cugetăm la pensie şi să frecăm menta. 

Râde din tot corpul, schimbându-şi poziţia pe scaun, iar în dezinvoltura mişcării loveşte uşor piciorul mesei cu pantoful ascuţit. 

Îmi place expresia asta. E corectă. Când ne-or lovi reumatismele, să vezi ce vom freca menta. Şi nu numai: şi teiul, şi sunătoarea…

Ea este Stoica.

Reclame

~ de ubiquus pe ianuarie 16, 2012.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: