Totemurile amintirii.

Acum două nopţi am urmărit uluit un reportaj despre ceea ce se întâmplă astăzi în armata rusă. 

Reportajul, realizat de France2 şi difuzat pe TV5 Monde, este aproape neverosimil. Este povestea unui roman absurd. Nu mai e vorba despre absurdul nouăzecist al furtului de tancuri ori rachete sol-sol şi valorificării lor la talcioc, este ultra-fumat subiectul, ci de ceva mult mai cumplit: aneantizarea individului în armată. 

Totul începe în cabinetul unui psiholog rus. Aici, o duzină de băieţi proaspăt ieşiţi din adolescenţă şi din armată (nu neapărat în această ordine) se aşează pe o canapea jigărită pentru a-şi povesti cu reticenţe şi sincope experienţa militară. Mai precis, ei povestesc cum au mâncat bătaie zi de zi, de la camarazi şi de la superiori, cum au fost violaţi sau umiliţi în zeci de feluri, luni în şir. Cum ceva a murit în ei zi de zi, fără a-i face în mod necesar mai puternici. 

Este filmat apoi un tată, aşezat alături de fiul lui pe o bancă murdară a clinicii de psihiatrie. Tatăl, plin de sine, răspunde sigur pe el întrebărilor adresate de reporter, intervenind de fiecare dată când trebuie să vorbească băiatul. Aproape fără să-şi dea seama ce spune, rusul cu părul alb zâmbeşte nătâng: Mda, a fost bătut măr, de mai multe ori. Acu’ l-am ajutat să dezerteze, că nu se mai putea: voia să-i înjunghie pe toţi peste câteva zile. Era la capătul nervilor! Băiatul dă din cap, aprobator, cu ochii febrili, cu dinţii încleştaţi.

Un alt tânăr stă sprijinit de un perete, cu capul în pământ. Recunoaşte că a fost violat în mod repetat. Pare lovit de o locomotivă diesel. Cine ţi-a făcut asta? Nu contează. Spune, cine? Colegii de cameră. Se uită în gol, cu ochi apoşi. Camera se îndepărtează, încet, de pe chipul băiatului: priveşte la lichele, privim la sechele. 

În fine, ajungem în casele unor ruşi de rând. Ne sunt prezentate două mame, două cazuri. Prima dintre ele îşi laudă copilul, fugit în Germania direct din armată, ca să nu fie ucis de „amicii” din unitate. El i-a spus la plecare, pe când îşi aduna lucrurile în grabă: Lasă mamă, că nu mă vor avea ei. Cealaltă mamă nu are motive de fericire: de cinci ani îşi aşteaptă băiatul, citind şi recitind scrisorile trimise de acesta din armată şi ştergând praful aşezat pe poze ce-l înfăţişează prepuber, blond şi zâmbitor. O voce din off spune despre băiat că a fost găsit sinucis cu patru ani în urmă, spânzurat de o grindă a submarinului pe care îşi satisfăcea stagiul militar. Nu mai puteam, scrisese el în ultima mărturie a disperării sale. La căpătâiul patului mamei se poate vedea o şapcă cu cozoroc albastru pe care scrie „Marina rusă”, nouă şi strălucitoare, recent ştersă de praf. 

Totemurile amintirii, adânc înfipte în suflet: alinare întremătoare sau învrăjbire întăritoare?

Reclame

~ de ubiquus pe noiembrie 3, 2011.

Un răspuns to “Totemurile amintirii.”

  1. Formidabil.
    Totemurile amintirii , ambrozie pentru alienare.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: