Sfâşieri preţioase.

O interesantă legendă hindu explică apariţia mireană a pietrelor preţioase.

Aceasta spune că toate pietrele preţioase sunt originare dintr-un Dumnezeu unic care stăpânea asupra universului la începutul timpurilor. Învins de duhuri rele, Dumnezeul, care nu are nume, moare în luptă.

Pentru a-i disemina măreţia şi puterea, duhurile au tăiat corpul acestuia în bucăţi, pe care le-au aruncat în cele patru colţuri ale planetei.

Sângele său a dat naştere rubinelor. Dinţii săi au devenit perle. Ochii săi sunt strămoşii safirelor si smaraldelor. Pielea sa, sfâşiată într-o multitudine de fâşii, este la originea diamantelor.

Legenda mai spune că, graţie acestei ascendenţe divine, fiecare piatră preţioasă este îmbibată cu proprietăţi magice. Anumite pietre aduc forţă si putere, ca diamantul. Altele pot avea o influenţa nefastă, ca safirul, care este considerat în India piatră de doliu.

Există cu siguranţă oameni care nu-şi concep viaţa în absenţa acestor lucruri de preţ, oameni a căror existenţă este luminată ideal de pietrele preţioase. Este o binecuvântare să trăim înconjuraţi de lucruri atât de deosebite cum sunt diamantele, rubinele şi smaraldele. Privindu-le, atingându-le, admirându-le, înţelegem perfect că ele pot fi carne din sfânta carne a universului decelat, sânge din legendarul sânge al Dumnezeului revelat.

Totuşi, dincolo de acestea, mă gândesc că pierdem din vedere un lucru fundamental, lăsându-ne orbiţi de maiestuozitatea cristalelor divine. Mă gândesc la posibilitatea ca lupta aceea de la începutul timpurilor să fi proiectat ceva şi mai important până la noi, fie vorba doar de saliva Dumnezeului originar ori de picături din sudoarea sa rece. Ele nu au dat naştere unor bogăţii durabile, tangibile, valorificabile, ci unor necesare miracole cotidiene, excepţionale tocmai prin normalitatea lor. Doar spunându-le pe nume le înţelegem importanţa ce transcende opulenţa oricărei pietre preţioase:

Ploaia. Roua. Apa.

Post scriptum: Parcurgând frumoasa destrupare mistică de mai sus, mintea mi-a zburat pe loc la o metaforă creaţionistă pe care am găsit-o cu ani în urmă într-o minunată cărţulie, Mémoire des Carpates. La Roumanie millénaire: un regard intérieur, scrisă de un antropolog francez îndrăgostit de România, Jean Cuisenier. Acolo, la pagina 497 apare, citată în original, următoarea ţipuritură populară cu autor cunoscut:

De-acee l’a făcut Dumnezău pi om
După chipul şi asemănarea sa
Făcînd trupul din pămînt
Sufletul din duhul sfînt
Oasele-i, din piatră seacă
Sîngili-i din Marea Roşă
Frumuseţea ii din soari
Şi oche’i luat din steli
Ş’a suflat pisti iel cu duhu
Şi i-a înviat trupu…
(Iertăciune de Traian Hrehorciuc din Suceviţa).

Şi dacă gândurile noastre sunt în fapt ultimele suflări ale acelui Dumnezeu originar?

Reclame

~ de ubiquus pe octombrie 28, 2011.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: