Elegia pământeanului tomnatic.

Mă las dus de toamnă, mă consum arzând alături de frunzele galbene. Mă usuc lent, odată cu iarba şi arbuştii, limitându-mi spaţiul vital, căutând a intra cât mai deplin în mine, pentru a-mi concentra ideal resturile de energie rămase în nervuri. 

În toamnă, o lume vie piere, şi e cumplit de bine, e minunat de rău.   

Mă lipesc golaş de sol, mă preling domol şi beát pe făgaş. Mă afund natural în ţărână, cu o înţelegere simţitor afânată, solid susţinut de pământul prea omenos, cel care îmi este eternă constantă, leagăn şi pat, casă şi drum, ieri şi azi, aici şi acum. 

Pe pământ, o toamnă nouă trece, şi vechiul eu vibrează blând şi crud.

Reclame

~ de ubiquus pe octombrie 19, 2011.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: