Împingând păpădiile.

Da, sunt un fan înfocat al lui Tim Burton. Da, am văzut Le fabuleux destin d’Amélie Poulain, pe scurt Amélie, de un număr jenant de ori. Da, am deseori pe repeat albumele suavelor Isobel Campbell, Lykke Li, Keren Ann, Anjani. Da, îi admir pe Manet, Monet, Van Gogh, Renoir, cred în perspectiva impresionistă asupra vieţii şi cred în artă ca mijloc de valorizare spirituală a realităţii directe, în care individul se află în imersiune. 

În imersiune mediată de artă m-am aflat şi eu noaptea trecută, când nu am mai putut să-mi desprind ochii de la ecranul televizorului, ore întregi.

Aşteptând liniştit şi uşor blazat în faţa ecranului, cu o farfurie cu struguri dulci la îndemână, am lansat episodul unu din primul sezon al unui serial american. Nimic neobişnuit până aici, treaba asta mi se întâmplă frecvent; îmi place să testez seriale dintre cele mai diverse, încercând să găsesc o perlă rară sau, de ce nu, o posibilă revelaţie. 

Ei bine, Pushing Daisies este o combinaţie fericită şi o revelaţie completă. 

În mod ironic, episodul pilot al serialului, intitulat Pie-lette (pilotând cum ar veni între plăcintă şi paletă), se deschide cu o epifanie propriu-zisă, revelată cu inocenţa copilăriei într-un mediu paradisiac. Prima felie din Pie-lette este echivalentul incipitului poveştilor ce ne-au legănat şi animat copilăria şi imaginaţia: A fost odată ca niciodată… 

A fost odată ca niciodată, în serialul ăsta, un băieţel blonziu şi blajin pe care îl chema Ned. Şi se face că micuţul Ned descoperă subit, într-o zi frumoasă de vară, pe când împlinise exact 9 ani, 27 de săptămâni, 6 zile şi 3 minute, că are un dar special. Foarte special! Pentru că, hmm, cum să o spun, ei bine, iată, 

Ned poate readuce la viaţă fiinţele decedate

Se ştie, moartea e o treabă tare ciudată pentru un puşti, orice puşti. Moartea e un lucru de neînţeles, o noţiune descărnată şi bizară care vine din lumea oamenilor prea mari, însoţită mai mereu de suspine şi regrete. Iar posibilitatea învierii este o enigmă absolută, mai ales atunci când puştiul în cauză o primeşte ca pe un dar inedit, oferit ca atare, neambalat, fără instrucţiuni, fără certificat de garanţie, după cum mărturiseşte grav naratorul. (O, da, există, ca în orice poveste bună, o voce din off care intervine omniscient, baritonal si complice pentru a încadra acţiunea ori dialogurile în curs).  

Dar avansaţi, avansaţi, privitori, nu rămâneţi blocaţi! Problema nu este moartea. Moartea este doar fundalul pe care se desfăşoară ceva mult mai important: o poveste de dragoste. Căci aflăm din primele minute ale episodului pilot acest adevăr care va deveni firul roşu al filmului: Ned este îndrăgostit. Numele Ei este Chuck şi Chuck este o creatură fascinantă ieşită direct din fabrica Play-Doh Fun Factory of Life

În visele şi jocurile lor de copii, Ned cel stângaci şi Chuck cea fermecătoare cuceresc lumea. În realitatea şi vieţile lor de adulţi, cei doi vor reuşi să cucerească lumea de dincolo de un ecran de sticlă, cu ajutorul unui dar miraculos, al umorului nezăgăzuit şi a unor savuroase… plăcinte. Există şi cântece delicioase, pentru că în viaţă eşti ori la bal, valsând pe o podea în carouri, ori la spital, înţepenind pe o masă rece. Dar nu vreau să povestesc nimic din ceea ce depăşeşte premisa episodului pilot. Rămâne de văzut. 

   

Serialul Pushing Daisies se poate vedea, de exemplu, descărcându-l de pe un site de torrente pe postul ProCinema, în fiecare duminică de la ora 19.00. Căutaţi-l cu atenţie în program, pentru că geniile pustii din trustul Pro s-au gândit să-şi dovedească latura creativă şi l-au rebotezat Atingerea vieţii. Atingerea vieţii, da. O să repet: Atingerea vieţii

Repet titlul pentru că am convingerea că decizia redenumirii serialului dovedeşte o tâmpenie prodigioasă, pe de o parte pentru că alienează publicul-ţintă, reatribuindu-i un nume snob şi bleg, dar mai ales pentru că eu unul ador eufemismul ăsta anglo-saxon, pushing up the daisies, deosebit de poetic şi de luminos. Avem şi în română expresii echivalente, de exemplu a mirosi florile de la rădăcină sau a avea grădiniţă pe burtă, dar mi se pare mult mai faină ideea originală tradusă ad literam, aceea că într-un sfârşit servim de îngrăşământ margaretelor ori păpădiilor care ne cresc pe mormânt. 

Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa.

  

Reclame

~ de ubiquus pe octombrie 3, 2011.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: