La capătul lumii şi în ţara aspră a lecturilor.

La malul mării, pe plajă, pot exista cu adevărat timpi morţi. Adică momente îndelungi de neimplicare ori de contemplare pasivă a lumii şi vieţii, reduse la microcosmosul plajei ori la propriul buric. Totuşi, eu unul am convingerea că aceste momente sunt timpi morţi doar în aparenţă, pentru ca în fapt fiecare om face ceva în fiecare moment. Ajunge să priveşti în jur. 

Poate fi simplu. Copiii se joacă pe plajă. Totul este explicit, verbalizat, exteriorizat, nemediat. Cei mici vor plânge, striga, săpa şanţuri, construi castele, vor înghiţi nisip şi apă de mare cu un aer inocent. 

Poate fi mai complicat. Adulţii îşi vor umple timpii morţi cu pseudo-activităţi ludice. Ei vor juca tenis cu palete de lemn ori plastic, volei în apă ori pe uscat, vor face scufundări la mică adâncime, vor înota. Ei vor juca şah ori table, discuta cu familia şi prietenii, vor mânca şi bea. Ei vor citi ziare, rezolva integrame, vorbi la telefonul mobil, scrie mesaje sau naviga pe internet, vor dormita la soare. 

Ajunge să priveşti în jur. Lucru care nu-mi reuşeşte prea bine aici, pe plaja asta, pentru că sunt absorbit de ore bune de o carte excelentă (What the dog saw de Malcolm Gladwell). În fine, ca o ironie supremă, până şi autorul cărţii ajunge să-mi reamintească necesitatea examinării atente a lumii, într-un capitol foarte fain în care povesteşte despre Cesar Millan, renumitul psiholog canin (după cum se autointitulează acesta din urmă) şi realizatorul emisiunii Dog Whisperer de pe canalul Discovery. După ce îl urmăreşte cu atenţie pe Cesar şi felul său de a interacţiona cu animalele cele mai dificile, dar mai ales după ce urmăreşte îndeaproape atitudinea patrupedelor, Gladwell cere opinia unor specialişti. Un antropolog, Brian Hare, face o observaţie foarte interesantă: 

Primatele se pricep foarte bine să folosească indiciile pe care le oferă propria specie, explică Hare. Dacă am putea să jucăm împreună un joc asemănător, în care un cimpanzeu sau o altă primată ar oferi un indiciu social, ele s-ar descurca mai bine. Însă ele nu se pricep să folosească indicii provenind de la oameni, atunci când încercăm să colaborăm cu ele. Ele pur şi simplu nu înţeleg. ‚De ce mi-ai spune unde se află mâncarea?’ Specialitatea cheie a câinilor constă în atenţia pe care aceştia o acordă oamenilor, atunci când oamenii fac ceva foarte omenesc, care dezvăluie informaţii despre ceva ce ar putea fi dorit de altcineva. Câinii nu sunt mai inteligenţi decât cimpanzeii; ei doar au o atitudine diferită faţă de oameni. Câinii sunt foarte interesaţi de oameni, continuă Hare. Sunt interesaţi până la limita obsesiei. Pentru un câine, tu eşti o uriaşă minge de tenis umblătoare.

O uriaşă minge de tenis umblătoare! Cu un zâmbet pe faţă, îmi ridic ochii din paginile cărţii, gândindu-mă amuzat care ar fi echivalentul omenesc al ţopăitoarei sfere verzulii care exercită atâta fascinaţie asupra companionilor noştri canini. Dar până să-mi dau seama, remarc subit altceva. 

În jurul meu, pe plajă, nimeni nu mai citeşte. 

Ia să vedem. Nu de mult, nu mai departe de un an, doi, puteam observa pe plajă (şi am fost pe un bun număr de plaje, eşantion semnificativ deşi cu certitudine nereprezentativ) cum oamenii îşi umpleau timpii morţi citind. Citind cărţi. Deseori, întorceam ochii cu curiozitate pentru a vedea ce anume se mai poartă (şi în domeniul literar sunt mode şi tendinţe, se ştie).

Ţin minte o vară, acum vreo şase ani, când pe o plajă din sudul Franţei am numărat nu mai puţin de cincisprezece DanBrowni pe o suprafaţă de cincizeci de metri pătraţi. Am găsit atunci De Da Vinci Code, ediţia flamandă, cu o copertă sângerie încadrând ochii misterioşi ai Giocondei. Il codice Da Vinci, un thriller di Dan Brown, cu un prim-plan generos al Giocondei. Sakrileg, traducerea germană a Codului, cu o copertă neagră pe care figura o coloană roşie crăpată în două, de care atârnau nişte mătănii albe cu un crucifix ornat cu diamante (te pui cu simboliştii teutoni?). Evident, versiunea cea mai des întâlnită era cea locală, Da Vinci Code, cu o copertă de un roşu incandescent contrastând cu ochii uşor încercănaţi ai bietei Gioconde (menţionez totuşi că am rămas impresionat de faptul că francezii au reuşit pour une fois rara performanţă de a nu răstălmăci un titlu de carte; mă aşteptam, sincer, la un titlu de genul: Les enfants de Jésus et la course au Saint Graal sau Les sacrées aventures d’un archeologue américain à Paris). 

Am avut şi revelaţii livreşti pe plajă. Am descoperit cărţi şi autori necunoscuţi la diverşi vecini de şezlong. Mi-am chinuit de câteva ori ochii pentru a putea citi de la distanţă un titlu incitant pe care l-am căutat apoi cu curiozitate odată ajuns acasă. Odată, la o coadă la îngheţată, o domnişoară roşcată într-un costum de baie cu buline mi-a povestit rârâit subiectul ultimei cărţi a lui Michel Houellebecq, La possibilité d’une île – foarte savuroasă, şi nici cartea nu era rea. Altădată, un neamţ mi-a citit din Gandhi şi teoria lui Mahatma despre ahimsa a rezonat atât de frumos şi de natural cu valurile blândei Mediterane pe fundal… 

Acum privesc în jur şi nu văd nici o… Pardon, văd o carte deschisă în mâinile unui om întins pe un şezlong galben. O singură carte, un singur cititor, între zeci, sute de oameni aflaţi acum pe plajă. Nu ştiu ce să zic, o fi o întâmplare. Dar e un pic ciudat, pentru mine. 

Parcă eu aş fi mai breaz. În fond, eu ce fac cu timpii mei morţi? Mă irosesc în observaţii futile. Mai bine mă întorc la cartea mea. Uite ce frumos le zice Gladwell: 

Nothing frustrates me more than someone who reads something of mine or anyone else’s and says, angrily, „I don’t buy it.” Why are they angry? Good writing does not succeed or fail on the strength of its ability to persuade. […] It succeeds or fails on the strength of its ability to engage you, to make you think, to give you a glimpse into someone else’s head – even if in the end you conclude that someone else’s head is not a place you’d really like to be. 

N-am chef să mai traduc asta. E prea cald. Merg în apă.

Reclame

~ de ubiquus pe septembrie 23, 2011.

11 răspunsuri to “La capătul lumii şi în ţara aspră a lecturilor.”

  1. Murakamiada postărilor ajunse la sud de raniţă la vest de ponoare 🙂

  2. …ce sa fac si eu, umblu hai-hui, în cautari. Cica Elefantul a disparut.

  3. Ştii ce făceam pe o plajă din sudul Franţei, cândva? Înălţam zmeie. E drept, era una dintr-acelea fără prea multe urme de paşi.

  4. Mmm, n-am mai înaltat zmee de la 8 ani, cred. Ce chestie. M-a prins subit o canalie de nostalgie… Ia sa trecem pe lista: de cautat la aprozar o lada de lemn moale pentru facut sipci, hârtie tare pentru aripi, un tub de aracet, panglica colorata pentru coada. (În afara faptului ca-mi umplea urechile cu Albano&Romina, cf. referinta de mai sus) Taica-miu avea o adaugire secreta, un fir pe care îl punea de-a latul zmeului si care se numea ‘zbârnâitoare’. Era magica, îmi zbârnâie si acu’ în urechi.
    Mmm, zmee. Da!

  5. Am simţit entuziasmul copilului din tine…chiar, ştii că entuziasmul e primul lucru ce moare în noi? apoi simţi că nu ţi-a prea mai rămas mai nimic de murit.

    PS
    Zmeul era gata făcut. De înălţat, i s-a întâmplat pe o plajă virgină, undeva pe lângă Saintes Maries de la Mer, în Camarques.

  6. ‘Camarque, scuze..mi-a scăpat un „s”.

  7. Mi se pare foarte ilustrativa mentionarea înaltarii zmeului pe o plaja virgina de lânga Sfânta Maria a Marii… Mai ceva decât picturile lui Van Gogh, care a adastat si el un pic prin zona respectiva. Hmm:)

    Am trecut de mai multe ori prin Arles, în regiunea Camargue, si mi-a placut (vestigiile romane sunt deosebite). Plaja era mai neobisnuita pentru sudul Frantei, avea pietre în loc de nisip si tufisuri salbatice. Eu îs un om cu gusturi mai simple, însa, îmi place nisipul fin si marea limpede, asa ca am lasat ‘les galets’ în favoarea plajelor aurite din Juan les Pins, un orasel minunat, pe care nu pot decât sa-l recomand din toata inima.

  8. Pe când qândul de facere a zmeului? Sau ai zis-o doar aşa?

  9. Deocamdata e doar proiect, în stadiul conceptual. 🙂 Promit sa te tin la curent. Mi-au mai venit o mie si una de idei între timp, si toate la fel de fascinante.

    Stii genul ala de copil care se uita într-o vitrina, vede o masinuta sau vreun robot pe baterii, si se entuziasmeaza, apoi isterizeaza, ca vrea Chestia Aia, ca va fi extrem de fericit si ca nu va mai vrea niciodata altceva, ca viata i se va schimba radical daca va primi Aia, si doar Aia, si nimic altceva? Apoi, pâna se scobeste mama înduiosata si convinsa în portofel, copilul mai face doi pasi si vede o toneta cu turta dulce sau vata de zahar sau înghetata si cu certitudinea unui fiatlux infantil combinat cu un carpediem amnezic zbiara în urma: mamaaaaaa, eu Astaaaa vreaaau!!

    E, copilul ala îs eu.

  10. Ceva pentru candoarea-ţi; aceea a copilului din tine…şi a cerurilor din el…

  11. Fain! Merci.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: