Arca’s’acra.

҉Recunosc că sunt un mare fan al poliloghiilor. 

҉Este foarte probabil ca poliloghiile să ne facă cu adevărat ceea ce suntem, distingându-ne până la coadă de animale. 

҉Totul în regnul animal se bazează esenţialmente pe eficienţă: o anumită insectă sapă tunele încâlcite nu pentru frumuseţea acestora ori pentru a se păstra în formă, ci pentru a depune ouă în siguranţă, o pasăre este fermecător colorată sau cântă minunat nu pentru a epata, ci ca să se poată însoţi, perpetuând specia, un animal poartă un buzunar la piept nu pentru că e o nouă tendinţă la modă ci ca să-şi ţină puiul protejat, şi aşa mai departe.

҉Numai noi polemizăm, dezvoltăm, analizăm ad infinitum, fără rost aparent. 

҉Nu neapărat. Rostul există întotdeauna, intrinsec, şi ajunge să ne ridicăm deasupra lucrurilor ca să-l vedem. Nici nu trebuie să-l gândim sau să-l pronunţăm: rostul este proiecţia mireană a unei dimensiuni imanente, atotcuprinzătoare, intitulată umanitate. Iar adânc în rostul nostru palpită dorinţa de a ne distinge ca indivizi în cadrul acestei umanităţi care se contruieşte zidindu-ne lent, înfăşurându-ne din ce în ce mai strâns, pân’ la gleznişoare, pân’ la pulpişoare… 

҉Deseori, dăm vina pe alteritate atunci când ne confruntăm cu probleme. Pentru că, se ştie, l’enfer, c’est les autres

Nu neapărat. E drept că există peste tot oameni răi, ticăloşi, infernali, chiar şi-n paradis, pe-un picior de plai, pe-o gură de rai… Ei există cu siguranţă acolo de unde venim, aici unde am ajuns, şi altundeva unde vom fi mâine. Ideea de bază este să distingem în ce măsură vrem, ştim şi putem să ne adaptăm la ceea ce aflăm acolo unde alegem să existăm, pe pământ ori sub el. Să hotărâm în ce măsură putem trăi fără să vedem cerul. Sau oamenii adevăraţi. Sau pe noi înşine.҉ 

Căci până la urmă asta contează cu adevărat, mutatis mutandis: să ne vedem.҉ 

Atunci când nu ne vedem ajungem inerent să căutăm o vină în jur. Începem prin a proiecta ideile noastre asupra lumii, şi sufletul nostru novice învăluie noul într-o aură aproape magică, aceea a speranţei. Apoi uităm să ne vedem şi ajungem să cedăm din ce în ce mai mult teren realităţilor străine. Treptat, ne irosim vocile, ne ignorăm simţirile, uităm să privim la cer şi ne lăsăm înfrânţi de descântarea lumii, care intervine inevitabil.҉ 

Pentru mine, o lume necuvântătoare, desentimentalizată şi fără ieşire la cer este o lume unde îmi pierd reperele şi suflul.҉ 

De aceea sunt un mare fan al poliloghiilor.҉

Reclame

~ de ubiquus pe septembrie 4, 2011.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: