În cuvânt nu te aude nimeni strigând.

Există dintotdeauna o criză a începuturilor. Auzim, vorbim des de sindromul foii albe, aparent cea mai mare nenorocire care i se poate întâmpla cuiva care manipulează cuvinte pentru a trăi. Şi nu este vorba aici doar de glasurile scriitorilor patentaţi, deoarece nu cred că există vreun om care să nu manipuleze cuvinte mai devreme sau mai târziu, ici ori colo, pentru a-şi asigura sau pentru a-şi duce existenţa. Se mai zice: şi-a dat ultimul suflu, însă cred că moartea adevarată intervine în fapt odată cu pronunţarea ultimului cuvânt. 

Dar noi suntem încă vii, aşa că hai să ne mai jucăm un pic cu cuvintele şi să spunem că a începe înseamnă a muri puţin. Scrierea este înainte de orice moartea unor demoni, care ne mistuie, care ne locuiesc şi ne împing la toate cele, despre care nu am şti mare lucru ori nimic dacă nu i-am lăsa să ne folosească drept vehicul pentru a se manifesta, oral sau în scris. Demonii îsi varsă însă cu greu sângele negru şi tulbure pe hârtie, făcând din transferul literar o întreprindere laborioasă şi consumatoare de energie, greu accesibilă celor mai puţin ambiţioşi. În plus, voinţa în sine nu este de ajuns, căci deseori cei mai apţi sunt orbiţi, otrăviţi de sângele de sepie al diavolilor interiori, şi se complac în abisal sau în oglindire fără a mai dori să ducă la capăt actul de exorcizare.

Cuvintele sunt, înainte de a fi temporar însuşite în scop personal, un patrimoniu comun al umanităţii, de altfel cel mai democratic şi egal împărţit bun general. Din acel patrimoniu, atât cei care vorbesc cât şi cei care scriu, şi în toate cazurile cei care gândesc, îşi trag seva de sens. Ei modelează brutul, combină elemente de sens, aduc la lumină sau lasă în întuneric termeni, noţiuni, idei şi limbaje. Făcând aceasta (cei mai lucizi dintre), ei realizează totodată caracterul vremelnic, vanitatea supremă a creaţiei prin cuvânt, faptul că încearcă să pună carne pe un schelet efemer, invizibil, format din antimaterie. Ei ştiu că lucrează la un văl de fum, la hainele cele noi ale împăratului, la corole de păpădie aşteptând tremurânde prima briză a toamnei. 

Nici o imagine înfăţişată prin cuvinte nu se poate reflecta într-o oglindă. Şi cât vizibil nevăzut s-a construit din verb! (Petru Creţia – Oglinzile

Da, dar doar un cuvânt în oglindă poate crea ceea ce se numeşte efectul de abis, reflectarea la nesfârşit a reflectării… 

Privind adânc în cuvânt descoperim abisul.

~ de ubiquus pe august 16, 2011.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: