Imortalizarea imortalităţii.

Pe când aveam vreo 12 ani m-am apucat de citit o carte extraordinară, cu coperţi colorate şi litere mari, pătrăţoase. Titlul nu este esenţial; era ceva de genul Aventurile Nuştiucui, cu subtitlul: O carte al cărui erou sunteţi chiar dumneavoastră.

Chiar dumneavoastră, adică chiar eu. În primul rând, nimeni nu îmi mai spusese până atunci dumneavoastră. După cum ştie oricine care a fost copil cândva şi a avut un ego în formare, chestia asta este o ofertă de nerefuzat, după cum nu se refuză îngheţata sau orice ocazie de a nu-ţi face temele. Apoi, cartea nu era foarte groasă şi tipăritura cu litere de o şchioapă o făcea abordabilă pentru o persoană deficientă la capitolul răbdare. În fine, volumul apărea într-o colecţie care se intitula Science-Fiction, iar aceste două cuvinte reprezentau o formulă quasi-magică în mintea unui biet vlăstar pre-adolescentin cu sete de cunoaştere şi avid întru fantasmare.

Ei bine, cartea era decentă, fără lucruri ieşite din comun, doar o banală poveste a unui erou care călătoreşte, se luptă şi iubeşte într-o lume paralelă. Fiecare mini-capitol se încheia cu întrebarea: „Şi acum ce veţi face?” „Dacă alegeţi să mergeţi mai departe, citiţi capitolul următor; dacă vă luptaţi, treceţi la cap. 7; dacă doriţi să discutaţi cu celelalte personaje, înaintaţi la cap. 9”.

După o lectură cursivă a romanului, implicând opţiuni serioase, de viaţă şi de moarte, am decis să reiau aventura, încercând şi alte căi. Am descoperit astfel că aventura era de o banală ciclicitate: mai devreme sau mai târziu ajungeai să citeşti toate capitolele cărţii, cu mici excepţii. De asemenea, nu aveai ca opţiune să mori, niciodată. 

Până şi nemurirea poate fi frustrantă şi pernicioasă, mai ales dacă te hotărăşti să trăieşti tot ce-ţi permite viaţa, fie ea şi virtuală. Într-un fel sau într-altul, vei dori să încerci şi moartea, experienţa ultimă.

Acum, (re)devenit adult, dezabstractizând, sunt mulţumit că există şi opţiunea morţii, sunt satisfăcut să ştiu că există undeva un capitol care se intitulează exact aşa şi care nu mai admite recurs. Deşi nu am vreo grabă să ajung acolo, cred că este în mod paradoxal pozitiv să ai certitudinea că undeva te aşteaptă un capăt de drum.

    

     

Tind să cred, de altfel, că dacă am dispune de un timp infinit nu am mai face nimic. Sau am adapta vectorul acţiune la întinderea existenţei: de pildă, ne-am putea ridica pălăria cu interminabilă lentoare, pe durata unei întregi zile, pentru a ne saluta afabil congenerii timp de două zile şi a-i boscorodi în gând timp de trei. Ne-am scobi în nas preţ de o săptămână. Anumite lucruri nu se schimbă, ci doar se adaptează la realităţi. Moartea ne aduce la obiect, ne concentrează energiile şi forţele vitale. Moartea ne face să trăim.

Şi acum ce veţi face?

Reclame

~ de ubiquus pe august 12, 2011.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: