Corigent la spontaneitate.

N-am fost niciodată spontan.

Întotdeauna i-am invidiat pe actorii din filme şi din seriale care mitraliază fără încetare vorbe debordând de spirit şi de umor, cu o dicţie impecabilă şi fără a părea vreodată afectaţi de întreruperi punctuale în şirul gândirii logice. Deşi iau pulsul unui bolnav critic, sau atârnă cu ultimele puteri de scara de incendiu de la ultimul etaj al unui zgârie-nori în flăcări, sau conduc un bolid pe sens interzis, sau se pregătesc să sărute femeia vieţii lor, ei bine, ei au întotdeauna replica justă, combinând ideal efectul dramatic şi extraordinarul umor subiacent oricărei trăiri sublimate. Aşa decurge viaţa pe o rolă de celuloid (şi mai nou pe suport digital), viaţa de personaj de film.

Unu. Mă văd cu greu atârnând de scara de incendiu de la ultimul etaj al unui zgârie-nori în flăcări. Poate un factor decisiv este acela ca în oraşul în care trăiesc de atâţia ani nu există zgârie-nori. Asta este, nu pot decât să reliefez cu regret o nivelatoare platitudine urbană. Însă nu ştii niciodată de unde sare iepurele! Sau atârnă…

Actorii de pe ecran sunt seducători, deoarece tind spre ideal. Pot înţelege astfel de ce există grupuri masive de admiratori fanatici ai unui individ doar pentru că este un actor, şi mai precis un personaj. Cu toţii am frizat un sentiment sau altul, confruntaţi fiind cu John McClane, Indiana Jones, James Bond, Scarlett O’Hara, Mrs. Robinson, Mia Wallace, Forrest Gump, The Dude, Edward Scissorhands, Rocky Balboa, Tony Montana, Jack Sparrow, Lara Croft, Darth Vader, Monsieur Ibrahim, Lawrence of Arabia, J.R. ori Bobby Ewing, McGyver, Dr. House, Lt. Columbo, Capt. Kirk si Capt. Picard, Carrie Bradshaw, Buffy, Kojak, Al ori Peg Bundy, Ally McBeal, Gomez şi Morticia Adams, Agent Dale Cooper, Samantha, C.J. Parker, Barney Stinson, Cosmo Kramer, Jerry Seinfeld… şi cu cel din urmă revenim la realitate, deoarece Seinfeld este totodată personaj şi persoană, exemplificare reuşită a ştergerii liniilor de demarcare între zona realului şi cea a imaginarului filmic.

Doi. Personajul de pe ecran (anglo-saxonii obişnuiesc să îi mai spună şi character, ceea ce poate fi un element perturbator în diferenţierea subiect-obiect, general vorbind) este o creatură sublimată. El poartă un costum creat pe măsură, fără nasturi strâmbi şi fără mătreaţă pe guler, el este machiat, pensat, periat, manichiurat, aranjat. Apoi primeşte ultimul strat de personalizare: scriptul zilei, scenariul, versiunea scrisă a şarjelor discursive urmând a fi parastisite. Procesul mai este cunoscut îndeaproape de copiii de vârste fragede, care de asemenea sunt îmbrăcaţi, puşi la punct şi învăţaţi ce trebuie să spună ori să facă într-un cadru dat.

Motor, camera, acţiune! Exerciţiul de spontaneitate poate începe.

 

 

 

Este extraordinar faptul că deşi ne lăsăm uşor păcăliţi privind la o proiecţie pe ecranul de sticlă al televizorului sau pe o pânză albă de cinematograf, în viaţa de zi cu zi suntem neîncrezători în forţa spontaneităţii şi a umorului de situaţie. Pasămite, viaţa e prea serioasă pentru a o lua în derâdere, şi în general trebuie bine judecat ce este de spus şi ce nu, mai ales în public; oricând poţi răni, jigni, gafa, compromite, şi într-o societate civilizată şi tolerantă e bine sa fii parcimonios cu judecăţile ori afirmaţiile cu caracter personal. Societatea perfectă este una mută. E moartă-îngropată, dar uite ce frumos zace!

Trei. Nu sunt  un spontan genuin pentru că în anii de formare ai acestui ales talent mi s-a distilat mereu în supa educaţională pastila nu vorbeşti fără să gândeşti, mi s-a proslăvit mda-ul ca panaceu comunicaţional universal, mi s-a propovăduit aproape biblic aplecarea capului şi mângâierea meditativă a bărbiei uşor aruncată în vânt. Un soi de bromură spirituală, ce mai, cu efect garantat şi traume pe termen lung. La fel ca Woody Allen, într-unul dintre filmele mele favorite, aş vrea să fiu uneori un personaj proiectat de pe ecran în viaţa reală, dezinvolt, locvace şi generalmente fascinant. La fel ca pe Woody, realitatea mă trezeşte din visare, orbindu-mă cu farurile sale puternice şi lăsându-mă mereu şi mai confuz decât în clipa precedentă.

Patru. Reţin excelentul comentariu al lui Hugh Grant, chestionat de o domnişoară reporter cu privire la farmecul său inepuizabil şi la umorul său muşcător. Spune el, schiţând o mişcare neputincioasă din umeri: „O, Doamne, de-aş putea fi aşa şi cu femeile pe care le cunosc în viaţa reală! Sunt penibil, nu-mi iese nimic”.

Cinci. În realitate, nu am ajuns niciodată la cinci, ca un penibil corigent la spontaneitate.

Reclame

~ de ubiquus pe august 10, 2011.

4 răspunsuri to “Corigent la spontaneitate.”

  1. nu ești spontan? înseamnă că ai autocontrol aka inteligență emoțională 🙂 spontaneitatea în sensul definit la punctul 3 înseamnă un deficit de socializare, zic io.

    • Zici bine. Oricum, punctul 3, si nu numai, era un soi de abordare ludica a chestiunii inadecvarii individului prins între realitate si imaginar (m-am servit de film pentru ca este un univers familiar si accesibil celor mai multi dintre noi). Totusi, în ceea ce ma priveste, ma gândesc ca nici macar nu as putea acuza un deficit de socializare, pentru ca-mi asum perfect natura asociala – ceea ce nu accept în schimb, si asta la limita vehementei, este faptul ca nu posed superputeri, o nava spatiala sau macar un dragon zburator, capacitati mnemopsihopupu si coama+favoriti precum Wolverine din X-men.
      E exasperant, zau. Noroc ca am autocontrol aka EQ. Qed.

  2. Spontaneity is a(nother) Hollywood myth. Fara toate filmele alea de le insiri tu, ti’ai mai pune intrebari d’astea? Si referitor la punctul 2, how about Oscar & his now very trite ‘Life is too important to be taken seriously’? 😀

    • Meh, miturile ca miturile, ne inspira si ne dau substanta; în plus, cu filme sau fara, eu mi-as pune întrebari oricum. Ce sa fac daca nu pot dormi noptile, trebuie sa-mi ocup timpul cu ceva:)

      Cât despre bunul domn Oscar, am senzatia ca domnia sa (alaturi de GB Shaw si Mark Twain) a zis atât de multe chestii încât pâna si el a uitat exact care îi este întinderea convingerilor personale. Asta e treaba cu aforistii, se lasa purtati de cântul cuvintelor si ajung sa se învârta etern în cerc pe oceanul vietii, un cerc care usor-usor devine un maelström si-i absoarbe tacut la final.

      Dar chiar good old trite Oscar lamurea aceasta aparenta inconsecventa enuntând fals afectat si realmente amuzat: „There are only two tragedies in life: one is not getting what one wants, and the other is getting it”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: