Cărarearară.

Odată, într-un asfinţit de-augustru, pe când soarele roşu se stingea într-o senină mare, Înţeleptuitorul, maestrul singurăşoaptelor, mi-a murmurat blând în gând: 

M-ai întrebat de atâtea ori, în minte ca şi-n suflet, cu echivoce voci lipsite de ecou, cu inima pe palme şi laurii pe frunte, m-ai întrebat, băiat pierdut, da, repetat m-ai întrebat de-aş vrea să-ţi spun ce cale să apuci. Acum, când vine noaptea peste mine şi spiritul mi-e încă treaz în învelişul sec de lut, nu am să-ţi dau o hartă, nici indicaţii drepte n-am să-ţi aduc în dar, ci doar o experienţă lungă şi difuză am să-ţi mărturisesc.  

Zicând acestea, bătrânul Înţeleptuitor se metamorfoză în corb muriu şi se-aşeză pe umărul meu drept, prinzându-se cu ghearele de breteaua rucsacului pe care îl purtam pe-atunci. Cu glasul preschimbat în sobru cânt solemn, el susură aşa: 

De-aici se vede bine marea, şi poţi să stai o viaţă ca s-o priveşti undind, dar e mai bine să nu-ţi laşi mintea câmpii ca să-i bată. Ridică ochii larg deschişi, priveşte-n zare către munte, dincolo de ceţuri, dincolo de nori. E greu, dar te vei învăţa încet, încet. Ca tine eram cândva, pe-un ţărm, când brusc am reuşit la orizont să întrezăresc muntele, într-o fugară clipire în care am perceput clar lumea. De-atunci încoace am contemplat năuc, în mine reflectată, acea ocultă creastă a împlinirii spirituale pe care am dorit să ajung de când exist. Am priceput devreme că pentru a atinge înaltul ţel al Înţelegerii va trebui să ating vârful acelui munte, să urc neabătut tot drumul până foarte sus. Însă, vezi tu, asprul drum către culmi trece prin păduri, prin hăţişuri, prin sălbăticie, şi-n tot acest parcurs spre devenire eşti sufocat şi agresat de lupii suri ce-ţi ţin haini şi aprigi calea-n hecatombe. 

Cred că înţeleg, am îndrugat, camuflându-mi ezitant vocea stinsă-n întuneric. E vorba de oamenii îmbătrâniţi în rele, de apostolii status-quo-ului, de acei homo homini lupus… 

Oh, nu! Oamenii sălbăticiei sunt prea mici, insignifianţi şi inofensivi în sine. Ei sunt cel mai adesea minuscule insecte, milioane, miliarde de entităţi microscopice transportate pe căile fiinţării de adevăraţii, rapacii lupi preaprădători: ideologiile, religiile, istoria însăşi a umanităţii, ce-nneacă prezentul şi viitorul în otrava vrajbei relative, în veninul nesiguranţei absolute. 

 

Atunci, eu… Eu ce pot să mai sper şi caut, lipsit de hartă ori busolă, biet suflet coruptibil, amară carne friabilă, mereu vânat de oameni si sfârtecat de lupi? 

Uită-te atent în jur, băiat pierdut, şi caută cu sârg Cărarearară. Majoritatea oamenilor iau calea mediocrităţii – se lasă pe loc ademeniţi de glasul ideologiilor şi religiilor, căci e cu mult mai uşor să te laşi dus pe făgaş, cu torentul, decât să-ţi sapi, pas cu pas, o cărare a ta, în stânca dură a muntelui. Dar aceşti oameni n-ajung niciodată foarte departe, se înnămolesc în aluviunile purtate de şuvoaie, devin fatalmente umbre sumbre scufundându-se mute în noapte. 

Cei care aleg Cărarearară sunt cei la care trebuie să iei aminte. Luând aminte la ei, vei şti să urci şi tu. Nu uita: orice pas deasupra sălbăticiei înseamnă un pas în plus către Înţelegere.

               

Reclame

~ de ubiquus pe august 2, 2011.

2 răspunsuri to “Cărarearară.”

  1. Cei care caută „Cărarea rară” sunt veşnic singuri; sunt asemeni acelui cavaler rătăcitor plecat în aflarea acelui CEVA, sunt acei pentru care viaţa înseamnă a trăi într-un plan superior, al gândirii şi al spiritului.
    O căutare este fiecare, făcând-o după cum îşi este cu putinţă şi cu vrere, după cum îşi vrea înalturile, căutare în care niciunul dintre noi nu este vreun iniţiat ci doar propriu explorator şi călăuză, febril şi înfrigurat scormonitot printre semne şi sensuri, căutare în care experienţa personală este izvor al adevărului său.

  2. Da, Camelia, urcusul pe Cararearara este esentialmente o întreprindere solitara, si este o încercare extrema si dificila pentru ca reprezinta în fapt o dubla revelare, a sinelui si a alteritatii. E un soi de baleiere holistica a lumii, incluzând si chiar punând accentul pe lumea interioara, o baleiere vesnic profana, pentru ca plecam la drum fara instrumente, fara harti si fara indicii certe, iar pe parcurs, pe când ajungem sa (ne imaginam ca) obtinem niste repere, sa stabilim niste puncte de sprijin si sa trasam o cale ideala, descoperim ca pamântul pe care avansam, ca si altii înaintea noastra, este vesnic în miscare, în schimbare, alunecos si aluvionar precum însasi viata.

    Pentru ca pamântul (ce trebuie strabatut) este însasi viata, ce ia mereu o forma perfecta, sferica. Si cavalerul ratacitor plecat în aflarea ceva-ului, cum bine zici tu, este un… trecator care paseste, vesnic în dezechilibru, pe suprafata sferica a vietii, cautând în van sa-i atinga cupola, sa îsi lase urma talpii în praful acesteia si sa înfiga acolo un victorios drapel mai mult sau mai putin metaforic. Numai ca în fapt nimeni nu poate escalada sfera perfecta, nimeni nu poate pasi pe cupola, nimeni nu poate atinge ceva-ul – cel putin nimeni încarcat de lestul umanitatii.

    Totusi, ceva ne da speranta, si ne face sa pornim la drum. E poate doar un ecou venit de peste timp, ori o imagine întrezarita fugitiv în minte, sau hmm, e poate privirea aia benigna a unui zeu bucalat si radios ce a stiut sa descopere genialitatea simplitatii faptului vietii. Anume, ca nu trebuie sa pasesti greu ca sa ajungi sus, sa calci în picioare cupola si sa atingi avid ceva-ul pentru a-i recunoaste fiintarea…

    Ajunge sa plutesti si sa contemplezi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: