Gânduri, parcuri, spiriduşi.

Am o senzaţie foarte bizară atunci când citesc gândurile nocturne ale altora, cunoscuţi anonimi, necunoscuţi celebri, orbit fiind de lumina crudă a zilei, lovind oblu în ferestre ori filtrată de delicaţi nori alburii. Am aceeaşi senzaţie atunci când îmi citesc propriile reverii nocturne altcândva, altundeva decât sub o piezişă rază de lumină artificială tamizată, în liniştea şi obscuritatea miezurilor de noapte. Este probabil vorba de un fel de inadecvare intrisecă, de un soi de filtru de scriere/lectură care vine odată cu produsul, precum cornetul vine cu îngheţata. Lingi dintr-una, muşti din celălalt… e un tot unitar care se completează şi nu se poate separa decât cu un crâncen efort de voinţă. 

Am o cunoştinţă – femeie – care degusta întotdeauna îngheţata până la cornet, aruncând apoi cornetul. Intotdeauna m-am simţit exasperat, atins de o iritare persistentă, de fiecare dată când am asistat neputincios la gesturile ei desacralizatoare. Intr-o zi nu am mai rezistat şi am rugat-o să-mi dea cornetul după ce termină îngheţata. M-a privit foarte bizar, ca şi cum ar fi fost solicitată în vederea unui tuşeu rectal, fără mănuşi, în plină stradă. Am primit cornetul, însă ceva s-a rupt iremediabil atunci între noi. Femeia n-a mai mâncat niciodată îngheţată în prezenţa mea.  

Ziua, razele soarelui pătrund prin punctul moale din centrul frunţii şi ucid gândurile negre ale nopţii. Apoi, ectoplasmele gândurilor conjunctive sunt evacuate prin fina cornee ce acoperă globul ocular, epurate, înălţându-se paşnic în aer, îngroşând skepsisfera pământească, făcând loc noilor procese psihice legate de cotidian. Există şi excepţii, desigur. Vezi zilele mohorâte de toamnă, vezi zilele de iarnă cu zăpadă murdară troienită pe margini de drum, vezi orice zi petrecută sub o cască de metal legată la electrozi. 

Pentru a ne vindeca de crudele excepţii, avem bunele constante. Constanta mea se numeşte Parcul. Fie că numeşte Cişmigiu ori Herăstrău, Florilor ori Luxembourg, Altcumva ori Altundeva, el este mereu acolo, în spate. Fără să ştiu, fără să vrea, el mă susţine, mă oxigenează şi îmi duce paşii de dincontro spre nicăieri. In Parc, sunt trei momente ale anului când mă simt Altfel. El mă face să simt pentru prima oară că viaţa reîncepe, în dimineţile proaspete de primăvară, când pământul naşte iarba verzulie, copacii înmuguresc entuziast şi păsărelele cu cioc portocaliu ciripesc ameţitor din locuri nevăzute. El mă aduce către mine, în dimineţile distante şi umede de toamnă, când ceaţa atotstăpânitoare ascunde totul în jur şi se cere străpunsă repetat după un ritual angoasant; atunci, simţurile mi se ascut, pândind fiecare detaliu revelat în pâcla compactă ca pe o naştere mistică – aici un corp de om lipsit de picioare, dincolo un copac fără de coroană, acolo felurite creaturi descărnate, trimiţând la HR Geiger şi la Necronomiconul lui Alhazred (cf. HP Lovecraft); atunci, gândurile îmi rezonează în cutia craniană, reverberând din pereţi, într-un turbion fără ieşire, într-o încordare care ia sfârşit odată cu primul cuvânt pronunţat. In fine, el mă duce prin tunelele lui imaculate, în dimineţile dureros de luminoase şi curate de iarnă, când fiecare pas făcut este unul nou, când ştiu că merg fără a lăsa urme, când închid ochii înlăcrimaţi, suferind de prea mult alb, acel alb intens, egal, inuman, care mă aduce mereu în pragul unei dulci disperări.  

Dincolo de parcuri, dincolo de nopţi, zi de zi, am dorit mereu să pot avea un spiriduş călăuzitor, genul acela de greiere-conştiinţă pe care îl imagina Collodi pentru a-i însoţi prea umana marionetă de lemn, un spiriduş minunat care să-şi dedice şapte vieţi unui singur scop: să-mi atragă atenţia în mod repetat, insistent, permanent, că îmi consum timpul în mod neesenţial, gândind. Sufăr de gânduri – şi asta este o boală cumplită. Cancerul, de exemplu, este ceva fizic, afectează organe, ţesuturi, cu el rămâi om până la capăt; ba, dacă eşti destul de puternic poţi chiar să atingi nişte noduli, să îi înţepi acuzator cu indexul. Gândul este insidios, el nu parazitează, el te înlocuieşte. Dus la extrem, gândul te scoate din tine şi te preschimbă într-o ectoplasmă umblătoare, fără recurs. 

Existenţa este un exerciţiu de stil, în esenţă. Am încercat întotdeauna să rup părticele din existenţă, pentru a le servi aici, pe acest blog, într-un onest exerciţiu de stil. Am încercat să-mi dovedesc, în timp ce (de)scriam tot ceea ce se poate citi mai jos, transferabilitatea senzaţiilor, ideilor, stărilor, transmutarea nopţii dincolo de noapte. Am acum convingerea că exerciţiul nu mi-a reuşit niciodată cu adevărat, însă recunosc că am simţit pe alocuri că am fost al naibii de aproape, şi asta mi-a dat memorabile puseuri de adrenalină.  

Dar să ne întoarcem acum gândurile către o nouă zi.

Reclame

~ de ubiquus pe iulie 18, 2011.

11 răspunsuri to “Gânduri, parcuri, spiriduşi.”

  1. Oaaaa, ce cursa prin zi si prin noapte, prin parc si prin existenta! Nu m-am uitat niciodata la Parc cu ochii astia, ca la un parcurs nastere-existenta-moarte (pozitiv) sau manifestare-mister-suferinta (negativ). Da, lumea se cere vazuta, se vrea perceputa, se viseaza patrunsa, dar noi nu avem cu adevarat ochi pentru ea. Ai mare dreptate. Pana si in visari. Asa cum vrei tu spiridus calauzitor, vindecator de ganduri, eu mi-as dori un spiridus talmacitor, revelator de lucruri. Dar si blogul asta e un substitut satisfacator 🙂 And btw: So why so sad? Searchin’ for the Dead Sea scrolls?

    • Oho, da, ce sa zic, cu un vis – doua – o mie si unul – suntem datori cu totii, si parca împartasirea lor proiectiva ne ajuta sa trecem mai usor peste neîmplinirea lor efectiva. Sa visam împreuna catre cele patru zari, asadar.

      Apoi, mm, faina fantezie mai ai! Un spiridus talmacitor este probabil cea mai utila chestie pe lânga casa, dupa pâinea prajita. Sper doar sa ajungi sa gasesti unul cât de cât domesticit si dornic sa ajute, pentru ca în general astia sunt usor artagosi si plini de ei, poate de unde revelarea lucrurilor e o activitate destul de consumatoare de nervi si de energie vitala…

      Ultima oara când am vazut unul, eu, eram în tabara la Poiana Tapului Pan, si într-un hamac de poliester ecologic verde se lafaia bându-si cafeaua cu cicoare un mic spiridus talmacitor de înalta clasa, care era pe cale sa finalizeze cu brio traducerea în limba lapolona a volumului de poezii ‘Cerbul de lumina’ de Radu Gyr. Intre timp, nu stiu ce s-a mai întâmplat cu el. O fi coborât din hamac, o fi emigrat în Micul Orient, o interpreta manuscrisele de la Marea Moarta. Sau l-o fi rapus cicoarea care, se stie, supra-stimuleaza sistemul nervos. Oricum, noroc în cautari!

      And… I’m not sad. I’m just waiting for happy to happen.

  2. poate pentru ca e vorba tangential despre parcuri, sau…i have no idea. Oricum – postul m’a facut sa ma gandesc la ‘continuitatea parcurilor’. ceea ce e de bine, cred 🙂

    • Poate pentru ca I have no idea either, o sa las cuvântul specialistilor, mentionând un recent studiu, elaborat de un grup de cercetatori britanici, care identifica ‘Principiul parcurilor comunicante‘, ce se refera în principal la capacitatea comunicativa a parcurilor dincolo de coordonatele spatio-temporale specifice.

      Astfel, un parc îsi revarsa preaplinul de viata, de mister si de parfum în sufletul si-n mintea trecatorului care îl parcurge ocazional sau regulat, apoi acesta din urma transporta si finalmente revarsa preaplinul susmentionat în realitatea unui alt parc, etc. Astfel se asigura, cum excelent ai remarcat si tu, necesara continuitate a parcurilor (fara de care ne-am discontinua concomitent si noi, ca trecatori).

  3. Eu am o senzatie ciudata si atunci cand imi citesc propriile ganduri, vechi de un an sau doi 🙂
    Cred ca m-as tavali de ras daca as mai gasi vreun jurnal din adolescenta………Sau din contra, as fi socata

    • Foarte adevarat. Nu cred totusi ca ar fi vorba de un soc, ci poate doar de o rememorare duioasa… Lucrurile simtite/gândite/vazute la vârsta copilariei sau adolescentei au un farmec aparte, chiar daca sunt deseori rizibile sau de-a dreptul banale („dear diary, azi am mâncat oua cu sunca la micul dejun, colega mea de banca mi-a cerut guma de sters, am luat un 6 la mate, dar seara am vazut tom si jerry ala cu gheata când patineaza în bucatarie, de-abia astept sa vina vacanta si sa înalt zmee cu bunicul”). Pâna la urma, toate lucrurile astea din jurnale si de pe bloguri ne servesc drept masura pentru propria existenta, pe care ne-o putem asuma au ba.

  4. Ai dreptate
    Care ar fi varianta in care nu ne-o asumam (existenta)?
    Nebunia?

  5. Ei, nu trebuie neaparat sa fie o exprimare patologica a neadecvarii cu existenta; nebunia este desigur o varianta foarte functionala de negare, aflata undeva la capatul spectrului, un pic înaintea sinuciderii, care e gestul absolut al neasumarii. Nu ajungem cu totii acolo, din fericire!, dar probabil ca parcurgem cu totii primele stadii ale spectrului asta, în diverse momente ale vietilor noastre; nostalgia, de exemplu, cred ca este o forma primara, necesara, de ancorare de (binele) trecut, prin care ne echilibram pentru a putea lua pieptis valurile prezente si viitoare. De acolo si nevoia de a rememora lucruri, de a pastra si reciti jurnale si bloguri, si de a discuta cu prieteni vechi.

    Optiuni de neasumare exista. Poti trai în trecut, poti trai în viitor, poti trai într-o lume paralela ori ideala, poti trai o viata plina de aburi etilici sau de profuziuni amoroase, poti trai pompându-ti permanent în vene adrenalina ori endorfine ori aducându-ti functiile vitale la un minimum, în fine poti trai imaginând spiridusi salvatori si învaluind lumea într-un cocon de cuvinte fara de sfârsit si fara de sens. Pâna la urma, cu totii ne traim diferit neasumarea existentei:)

  6. 🙂 M-ai lasat fara cuvinte
    Lucru care se intampla foooarte rar in cazul meu
    Frumoasa explicatie

    • Hm, multumesc pentru complimentul implicit, desi nu era neaparat efectul pe care îl cautam:) Eu doar încercam sa-ti raspund onest la întrebare, deghizându-mi totodata cât mai abil profunda necunoastere într-ale existentei. Si…

      …Pe mine ma fascineaza intervalul ala nemasurabil si indescriptibil cuprins între pierderea cuvintelor si regasirea lor… Cu toata sinceritatea, marturisesc ca eu unul îmi doresc sa ramân cât mai des fara cuvinte.

  7. Pe mine intervalul acela ma nelinisteste. Imi aduce aminte ca in curand va trebui sa „ma dau” pe lecitina si Omega 3 (mai mult decat iau deja )

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: