Skepsis: Rosturile rostirii.

E o stare a lumii. Privesc în jur si o remarc, omniprezenta. De o buna vreme traim vremuri rele. Suntem cu totii obositi, suparati, apasati. Uitam sa daruim si sa primim, mai ales dezinteresat. Nombrilisti vesnic gârboviti, ne concentram steril asupra propriei persoane, si nici macar asta nu o facem cum trebuie, pentru ca nu avem timp, rabdare, putere…

 …Si de aici decurge un bizar cerc vicios – pentru ca socoteala omeneasca e simpla, chiar mai simpla decât acel binar 0-1-0-0-1 al computerului: tu nu, atunci nici eu; eu nu, atunci nici tu; noi nu, atunci… E o imensa mistificare complacenta, în care ne adâncim cu totii cu voluptate, pâna la aneantizare. 

Ne îndreptam alert spre desavârsirea obiectiva a unei fantezii delirante: nu mai e mult pâna vom putea, ba nu, pâna vom fi nevoiti sa cumparam o mângâiere, un zâmbet, un cuvânt bun. Vor fi mici magazine, decorate feng-shui, sub egida unui concern multinational fondat în America septentrionala (la Pittsburg sau Seattle), angajând asiatice caline si gratioase, care vor avea tehnic cam acelasi rol pe care îl aveau ventuzele si lipitorile pe vremea stramosilor nostri. Sa scoata raul din om. Sa-l lase, daca nu mai bun, macar sanatos. Contra cost. Asta pâna în clipa în care ni se va sterge complet din codul genetic nevoia de comuniune spirituala, emotionala, de comunicare fatica, de… 

       

Chiar. Comunicarea fatica e o treaba foarte interesanta. Termenul de phatic communication a fost inventat de un tip haios, un antropolog hippie cu nume sucit, Bronislaw Malinowski. El defineste, în fond, un dialog prin care se promoveaza caldura umana, sau mai precis utilizarea limbajului pentru a împartasi sentimente si a stabili o senzatie de sociabilitate, mai degraba decât a comunica idei sau informatii. In acest scop sunt folosite formule rituale, necesar redundante, care au ca scop sa atraga atentia celuilalt sau sa asigure/prelungeasca comunicarea. 

Hei, ce mai faci?
Tu ce zodie esti?
Crezi ca o sa ploua azi?
Ce zici de meciul de ieri?
O zi buna! 

Le recunosti? Te recunosti? Cu totii comunicam fatic zi de zi, fara sa ne dam seama ce facem. Vorbele pe care obisnuim sa le numim ‘inutile’ sau ‘goale’ sunt de fapt cele mai pline. Ele leaga si dau continut. Extrapolând sec, putem spune ca astazi, lipsa (si a) vorbelor si gesturilor goale, dar atât de pline de sens, ne goleste implicit. 

Ma opresc aici, pentru a nu cadea în capcana supra-rostirii.

O zi buna!

Reclame

~ de ubiquus pe iulie 9, 2011.

9 răspunsuri to “Skepsis: Rosturile rostirii.”

  1. De phatic ăsta am învăţat şi noi la şcoala de traducători. Cică fatica ar fi o funcţie importantă a limbii (!) – şi nu care cumva să ignorăm cuvintele zis „de umplutură” în traducere căci ele sunt piatră de temelie, la baza castelului talmeş-balmeş al comunicării.

    Despre antropologi… numai de bine. Recunosc că uneori s au trezit să împrumute din lingvistică şi, unii răutăcioşi, s au grăbit să afirme că în fiecare antropolog se ascunde un scriitor sau un lingvist ratat, după caz. Ce cred eu este că ei, antropologii, chiar dacă şi au pescuit concepte din lingvistică (şi multe alte bălţi disciplinare), au reuşit să umple conceptele cu pricina, să le încarneze (referinţa la unghiile de la picioare included). Căci dacă nu te apropii de om şi tragi cu urechea/ochiul notând, ocazional dar empatic, în carneţel, la ce ţi foloseşte funcţia fatică a limbii?

    Să ne iubim fatic, dară. Şi cu skepsis.

    • Umplutura e foarte importanta si buna; daca mai ai dubii, gândeste-te la placinte. Inainte.

      Apoi, îmi place ca esti critica cu lingvistii ratati, pardon, cu antropologii:) Da, orice concept încarnat doare, pâna la urma, mai ales când încarnarea are loc în minte. E ca-n basmul ala cu omul care a înghitit un sâmbure de cireasa si i-a rasarit un copac din crestet.

      Si nu e doar o metafora. Printre cele mai chinuite si bizare vise si gânduri pe care le-am citit vreodata se numara cele scrise de susnumitul Bronislaw în jurnalul sau, pe când studia triburile din insulele Trobriand. Jurnalul i-a fost gasit si publicat la 20 de ani dupa moarte, prin anii ’60, si a spulberat mitul bunului antropolog bonom, simpatic si hip, aratând ca individul avea în fapt niste preocupari, frustrari si framântari abisale pe lânga care rânduletele negre ale lui Kafka par mâzgalelile unui tânc de kindergarten. Daca îl gasesti, citeste-l – în mod cert o s-o impresionezi pe bibliotecara de la CEU daca mergi si ceri asa ceva:) Acuma pe bune, merita. Eu l-am citit în franceza, ‘Journal d’etnographe’, dar cred ca a fost tradus în engleza sub numele ‘A diary in the strict sense of the term’. E durere, îti zic. Chiar durere, primul sens din dex.

      Evident, si asta face parte din skepsis.

      • Hehe. Drept ce ageamie antropoloagă mă iei? Jurnalul secret al tormentatului Bronislaw e carte de căpătâi. „These people are dogs” e gluma de pe toate buzele (ups! slip Freudian – se păstrează) antropologilor care fac teren à la British, „prizonieri” timp de un an în mijlocul grupurilor/comunităţilor faţă de care trebuie să se arate empatici si cât se poate de implicaţi.

        Malinowski a ţinut vreo 3 rânduri de jurnale şi aşa suntem învăţaţi să facem şi noi tinerii antropologi aspiranţi (de la CEU): (1) notele de teren cu observaţii la cald, (2) jurnalul ştiinţific cu observaţii la rece şi (3) jurnalul intim cu urlete şi lacrimi de frustrare – cald rece cald rece.

        Din seria antropologi scriitori rataţi care şi povestesc experienţa de teren recomand Lila Abu Lughod, Veiled Sentiments. Scrie bine gagica 😉 şi într o lungă tradiţie, v. Tristes tropiques.

      • PeSeu:

        Din „Le déclin de l’empire américain”, scena mea preferată e undeva înainte de merci-ul lui şi plaisir-ul ei. Când ea îi povesteşte avântată de milenarism şi de frica asociată, iar el o opreşte timid cu un gest, o privire: „mademoiselle, je vais jouir”. Şi apoi vocea din off: „C’est à ce moment-là que c’est arrivé. Je suis devenu éperdument amoureux. Me faire masturber en parlant de l’an mille avait été pour moi une expérience intellectuelle et physique bouleversante.”

      • Daaa, fara dubiu, scena aia întreaga poate fi pura antropologie juisiva, ca sa zic asa:) Si filmul în sine este genial: discutiile din bucatarie între barbati, discutiile de la sala între fete.. si sa nu uitam plimbarea comuna pe plaja în care dezbat despre relevanta masajului pentru fidelitatea cuplului – cu mult înainte de Pulp Fiction si discutia concoctata de Tarantino despre Marsellus Wallace’s wife and her bloody foot massage…

        La fel, celalalt film-far al lui Arcand, ‘Les invasions barbares’, unde se întorc aceleasi personaje, dar cu un cinism exploziv si un spirit juisiv mai rafinat, este o perla, de fapt nu, este un document onest si aproape complet despre umanitate asa cum se prezinta ea la sfârsit de mileniu – si probabil mult mai relevant ca metamarturie decât placa aia trimisa în spatiu cu naveta Pioneer, pe care NASA a inscriptionat un barbat si o femeie, formula hidrogenului, doua versuri din Emil Brumaru (I wish) si reteta pentru shaorma de vita cu castraveciori picanti. Zau asa.

        Merci pentru recomandare. Mai am niste chestii de terminat dar cumva, cândva, poate o sa ajung si la a ta Lila Abu Lughod, macar pentru numele ei fascinant, pe care îl poti strecura în conversatii pentru a reduce pre(a)opinentul la tacere. Cam cum ne facea Stelian Tanase la cursuri, studenti prosti si inculti fiind, iar el genial si erudit, si cu pârghia autoritatii în mâna: ‘Ba, ati citit [insert here a totally random east-european mediocre bullshit book on political science] ???’ Si întorcându-se cu un pufnet excedat catre tabla: ‘Pai sa nu cititi ma, sa nu cititi !!!’

  2. Ştii că e un triptiq, da? Le déclin…, Les invasions… şi L âge des ténèbres. Eu recunosc că n am avut curaj să l văd pe ultimul. Pare… erm… cam ciudat. Cu Rufus Wainright în ceva apă cântând. 🙂

    Înţeleg perfect sentimentul. Echivalenta lui Tănase, la noi la filologii şi alte limbi străine, era o doamnă (mhm I m feeling generous today) septuagenară care ne preda literatură comparată… din pungă, din spatele unui ziar sau de sub o umbrelă deschisă, după cum avea chef. Ne cita din Nietzsche at length şi n general folosea cuvinte pe care 80% din colegele mele nu le recunoşteau. La sfârşitul fiecărui curs ne reamintea că suntem cea mai incultă şi necitită generaţie de engleză principal ever. Eu o priveam cu gura căscată şi ochii mari şi voiam să fiu ca ea. Minus bizareriile. Privind retrospectiv bizareriile mi o apropie.

    • Ah, nu stiam de triptic… Trebuie sa caut si eu ultimul mentionat, în acest caz; ca doar nu ma sperie pe mine un Rufus în apa cântând. Pe imdb scrie ca este „a coming of age (or a coming to terms) comedy about people facing reality a little too late”, ceea ce brusc îl face sa fie genul meu de film.

      Altfel, achiesez fara retineri si cu o doza de nostalgie empirica la concluzia ta. Da, retrospectiv, si nu numai, cel mai mult ne apropie în viata bizareriile. True story.

  3. Fuarte interesant ce zici tu aici, de comunicarea fatică – dialog – căldură umană. Nu ştiam abordarea asta, dar na, poţi fi abordat din mai multe părţi. Poţi fi înconjurat chiar fără să vrei să te predai, să ţi se predea.
    Aşa.
    Apropos de fatic şi comunicarea cu sentimente, vin şi eu cu 2 neni pe care-i mai ştiu.
    Roman Jakobson, într-un studiu „Lingvistică şi poetică” vorbea despre factorii comunicării, ăia 6: emiţător, mesaj, receptor, cod, canal, context. Şi, în funcţie de centrarea (nu exclusivă!) mesajului pe unul dintre aceşti factori, identifica 6 funcţii de comunicare: emotivă, conativă, referenţială, fatică, metalingvistică şi poetică. Ei, pe funcţia fatică, el o lega de canal, de circuitul comunicării, în propoziţii de tipul „Eşti atent?” „Mă auzi?”, un fel de verificare a faptului că am reuşit să ajungem la celălalt şi că suntem auziţi/ascultaţi/înţeleşi, aş puncta eu. Deci antropologul tău hippiot se presimte întrucâtva cu Jakobson şi cel mai mult i-ar găsi împreună, apropierea comunicarii fatice a primului, de funcţia expresivă/emotivă a comunicării, de care zice ălălalt.
    Însă, iată-l pe Bronislaw adăstat la o cinzeacă, de al nostru Vianu, cu care se pare că împarte acelaşi cod lingvistic, de se înţeleg nevorbindu-şi nicicând. Vianu, probabil şi el hippiot, că nu stau să văd acu prin ce muzici ar bate anii lor de vieţuire.
    Aşa. Deci, tipul ăsta Vianu, în „Dubla intenţie a limbajului şi problema stilului” spune fuarte fain: Cine vorbeşte, comunică şi se comunică. O face pentru alţii, cât şi pentru el. Pentru că, prin limbaj se eliberează o stare sufletească individuală şi se naşte/menţine o relaţie cu celălalt. Deci, şi observ cu plăcerea lentilelor dar şi a urechilor, că atât Vianu, cât şi Bronislaw nu erau deloc străini de „People are Strange”, The Doors.

    Şi ajungem la un logos. Deschidem gura cald şi ne bucurăm de langoş. Adică, dacă nu e log in, e log out şi shut up and down.

  4. Wow! Zvârlugo, zvârlugo, te tii de sotii cu bietul meu cerebel obosit 🙂 Atâta intertextualism ma topeste ca pe o bucata de unt sub soare, desi ma bucur sincer sa învat atâtea lucruri noi compactate priceput si cu umor în doar câteva paragrafe.

    Subit, îmi dau seama ca nu am citit niciodata Vianu, si poate ca ar trebui. Ia sa-mi pun eu niste Doors, între timp, ca bine zici.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: