Pan. Peter Pan.

L-am iubit dintotdeauna pe Peter Pan. Chiar si atunci când mi s-a spus ca am devenit adult si ca ar trebui sa încetez cu copilariile.

Treaba este ca nu încetam niciodata cu copilariile. Pastram în noi vesnic o farâma de spirit si de suflet infantil, precum o pagina scrisa pastreaza mereu la margine un spatiu imaculat. Mai mult decât atât, spiritul infantil nu este un dat tangibil, care poate fi masurat; din contra, el îsi da masura abia atunci când se exprima liber si în mod absolut surprinzator. Sunt convins ca nu sunt singurul cu accese si simptome de acest gen. Gânditi-va doar la ultimul pas pe care nu l-ati pus asa cum trebuia, sau la ultima privire pe care ati aruncat-o norilor, sau la ultima reverie diurna pe care ati experimentat-o sezând pe scaunul de la birou. Ori, mai simplu, rememorati ultima gafa pe care ati facut-o sau ultima fabulatie pe care ati nascocit-o. Hai, recunoasteti cu mâna pe inima ca aveti înca praf de zâne presarat peste suflet.

La începutul secolului trecut, un baron britanic caruia nu i-a placut sa se ia prea tare în serios, Sir James Matthew Barrie, a imaginat un personaj emblematic care a marcat constiintele (si inconstientul) multor generatii de adolescenti de pretutindeni: nastrusnicul, strasnicul, zburdalnicul, poznasul Peter Pan (The boy who wouldn’t grow up). Din 1904 si pâna astazi, sute de puneri în scena, ecranizari, serializari si pastisari au declinat abordari diverse si diferite ale temei propuse de baronul Barrie. Recent, o dezvoltare jalnica a fenomenului Peter Pan a facut ca independentul si încapatânatul personaj sa devina o franciza a corporatiei Disney, generând venituri, îngrosând conturi, îmburghezindu-si CV-ul.

Peter Pan-ul celor de la Disney m-a plictisit teribil si m-a facut sa-mi întaresc credinta ca ne îndreptam catre o epoca unde pâna si visele vor trebui sa aduca randament la bursa ori sa dispara. Dezamagit, mi-am zis ca oricând ma pot întoarce totusi la cele doua volume de Barrie pe care le tin la loc de cinste în biblioteca (Peter Pan si Peter Pan în Gradina Kensington) si ca-mi pot organiza singur evadarile onirice asa cum gasesc de cuviinta. Insa, surpriza… vineri am ajuns la o piesa de teatru ce mi-a schimbat complet perspectiva.

La Théâtre de Paris, nu departe de celebra Moulin Rouge, se joaca o piesa regizata de o americanca nastrusnica, zburdalnica si poznasa, Irina Brook. Piesa se numeste scurt, cu majuscule, PAN. Si este geniala.

Trupa este foarte tânara, media de vârsta nedepasind 30 de ani, si asta numai pentru ca grupul piratilor este jucat de actori maturi. Peter Pan (Louison Lelarge, 18 ani), baietii lui pierduti, Tinkerbell (Johanna Hilaire) par a fi studenti la teatru, dar nemaipomenit de talentati si de expresivi. Wendy este jucata de Babet, o actrita tânara dar experimentata a scenei pariziene. Piratii, dementiali, sunt condusi de un Captain Hook dezlantuit (Georges Corraface). Si toti acestia la un loc cânta, danseaza si (se) joaca.

Irina Brook distileaza în piesa lui Barrie o dulce sensibilitate feminina, preschimbând arta dramatica în pura poezie jubilatorie. Ea nu ofera cuvinte si cadre, caractere si decoruri; ea imagineaza o piesa unde totul este sugestie, o fundatie pe care spectatorul îsi poate construi propriul edificiu al interpretarii juisive. Licentele poetice si dramatice pe care si le asuma d-na Brook sunt masive, dar dau randament – este poate singurul spectacol la care am vazut râzând deopotriva, umar lânga umar, cu ochii umezi de bucurie, batrâne cu parul alb si copilasi proaspat iesiti din carucior.

De ce spun licente poetice? Pai, sa vedem: Peter Pan este întruchiparea aproape perfecta a sturlubaticului personaj Arthur, cel imaginat de Besson; Tinkerbell este o delicioasa spiridusa rubensiana care se exprima suflând într-un fluier pe care îl poarta atârnat de gât; Wendy, ranita de o sageata, reînvie cântând la vioara din pozitie orizontala; Captain Hook îsi face intrarea ca un veritabil crooner, acompaniat de band-ul sau de pirati hippie; trupa piratilor se aseamana cu cea a mâtelor jazziste din Pisicile aristocrate, duelându-se în trompeta si abordând dusmanul cu contrabasul; the lost boys sunt multi-etnici si politalentati, creând un inedit spectacol de circ la finalul piesei; crocodilul care a înghitit un ceas desteptator este o fata într-un costum de poliuretan verde si îl urmareste pe Hook oprindu-se în centrul scenei pentru a face cu ochiul la public; exista un pirat asiatic care vorbeste în japoneza, atunci când se enerveaza; exista o indianca cu codite care vorbeste exclusiv în comansa sau apasa; unul dintre baietii pierduti (Nuno Roque) îl imita perfect pe Elie Kakou si vorbeste cu un savuros accent britanic; Hook are un distinct accent balcanic, înjura în araba si moare cântând o balada greceasca. Scena este acoperita cu nisip adevarat, fin si auriu; muzica originala este superba; coregrafia este ireprosabila. Hei, exista si un carusel în marime naturala! Iar Peter si Wendy chiar… îsi iau zborul (atasati de niste cabluri de circ).

Aplauzele mele au mers catre toti cei de pe scena, dar mai ales catre polivalenta miniona Johanna Hilaire, care a interpretat-o pe vulcanica si amuzanta Tinkerbell, dar si o seama de alte personaje secundare, dintre care as mentiona rolul… câinelui Nana. Meh. Ce ar fi lumea povestilor fara Tink?

Dar lumea teatrului fara Irina Brook? Sunt foarte bucuros ca am descoperit aceasta nemaipomenita regizoare si promit sa-i urmaresc cariera cu mare interes.

Cheers, Irina, for making me believe once more, more than ever, in Pan. Peter Pan.

~ de ubiquus pe mai 31, 2011.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: