Sa iei istoria de guler.

Acum câtiva ani, am fost contactat de o doamna de la o editura bucuresteana foarte cunoscuta pentru a traduce ‚anumite documente istorice inedite’. Era vorba de traducerea în limba româna a unor manuscrise redactate în perioada 1910-1930 în limba franceza, manuscrise obtinute printr-un miracol de catre seful editurii de la un carturar occidental responsabil cu arhivele nationale ale statului elvetian.

Curios, intrigat, cautând poate si un pic de variatie în rutina zilnica a vietii de birou, am acceptat, fara a mai negocia remuneratia. Am mers la editura, unde am primit un dosar de carton gri cu intercaloare de plastic. Inauntru nu erau originalele, în mod evident, ci niste copii xerox putin lizibile. Erau într-adevar niste manuscrise în limba franceza. Scrisul era întortocheat, caligrafic; urmarind rând dupa rând, pagina dupa pagina, simteam ca ametesc, ridicam ochii aprope hipnotizat. Unele pagini lipseau. Altele erau îngalbenite si franjurite.

Sezând pe scaunul de plus din biroul doamnei redactor, mi-am dat seama cât de grea va fi munca pe textul ala; am realizat ca va fi vorba chiar de o munca de interpretare în cel mai pur sens al cuvântului. Exact în perioada aceea aveam o gramada de treaba, lucruri urgente si greu de amânat; în plus, sunt un om lenes, care-si blesteama zilele pentru fiecare sarcina suplimentara. Si mai stiam ca editurile au termene stricte.

Am zâmbit, am dat mâna cu bruneta redactoare, am semnat un angajament, am luat dosarul gri la subsuoara si m-am apucat de treaba. M-au durut ochii, apoi capul, apoi gâtul si parti ale spatelui, m-am enervat deseori pentru ca nu am înteles cuvinte, am jubilat atunci când am reusit sa interpretez nu numai exact, cât cu doza perfecta de nuantare sau spiritualitate intentionata de autor, m-am minunat de ceea ce aflam. Am fost fericit pentru ca eu, eu eram cel ce transpunea cuvintele, ideile, revelatiile acelea inedite, nepublicate, nemaivazute, în limba în care multi dintre contemporanii mei urmau sa le citeasca, cu ochi mari si suflete ciulite.

Ca niciodata, mi-am terminat treaba înaintea termenului hotarât. In doar câteva zile, eram gata, cu ochi rosii si obositi, dar extrem de satisfacut. Am adunat la loc mormanul de fotocopii, am citit, recitit, mi-am verificat notele de subsol, referintele (facusem si ceva cercetare tangentiala), am numerotat paginile, am salvat documentul pe discheta, l-am imprimat si îndosariat. De-abia asteptam sa primesc partea a doua a manuscrisului, de-abia asteptam sa fie publicat!

Exact la data precizata în contract, m-am prezentat la editura, undeva pe lânga Casa Radio din Bucuresti. M-a primit doamna redactor, cu o cafea, multumesc, nu beau cafea, si cu o veste, multumim, nu mai avem nevoie deocamdata de ajutor. Uluit, am obiectat, dar nici nu ati citit traducerea, plus ca as dori sa termin manuscrisul, continuitatea e importanta. Stiu, stiu, a oftat, întinzându-mi un plic cu bani si o hârtie contabila, dar suntem într-un moment prost si conducerea a modificat tot planul de publicatii. A asezat dosarul pe un raft si mi-a promis ca ma va contacta, de îndata ce…

Nu am mai fost niciodata contactat de vreun responsabil de la acea editura. Nu stiu ce s-a întâmplat cu traducerea mea. Am urmarit cu foarte mare atentie newsletter-urile lor lunare, an dupa an; am si sunat pentru a afla cum mai stau lucrurile. Nu au publicat niciodata manuscrisele acelea atât de interesante, integral ori partial. Si asta este un mare pacat.

Nu pot face nimic în legatura cu asta. Sunt înca legat de un contract. Va pot povesti însa un vis pe care l-am avut acum câteva nopti.

… 

Eram la Sinaia, în curtea unei vile luxoase. Sedeam la o masa, pe o terasa acoperita cu pietris alb, orbitor. Topit de soarele de aprilie, motaiam cu capul în piept. Brusc, tresar. Un domn ridat, cu parul carunt si favoriti, se asezase încet pe scaunul din fata mea, si îsi scotea tacticos jobenul, apoi manusile, asezându-le pe rând pe marginea mesei. Ne privim, si-mi dau seama ca nu îl cunosc. Nu stiu cum sa ma adresez acelui om. Din fericire, distinsul meu vecin îsi pleaca capul, îsi umezeste buzele, si spune: Bonjour, cher monsieur. Bbbonjour, ma bâlbâi surprins. Vous êtes Français? întreb, cu impolitetea flagranta permisa de visarile libertine ale acestui nou mileniu.

Sunt elvetian, raspunde domnul carunt, dar am ajuns sa vorbesc destul de bine limba dumneavoastra. Am petrecut sasezeci de ani aici, în Roumania. De fapt, am vazut Roumania facându-se. Ce vreti sa spuneti? întreb, nauc. Sa spunem ca am cunoscut cei mai de vaza oameni, ca am observat faptele lor, ca am urmarit evenimente unice din prima loja a istoriei. Ce oameni? Ce evenimente? Ce istorie, stimate domn? îl chestionez. Istoria tarii acesteia. Vedeti dumneavoastra, eu sunt un servitor. Acesta a fost destinul mieu, aceasta a fost menirea mea. Am servit pâna astazi, la cei optzecisitrei de ani ai miei, doi regi, maiestatile lor Carol si Ferdinand, ca secretar privat. Poftim? spun, dar nu este posibil, suntem republica de peste… nu se poate sa aveti doar… este imposi…

Batrânul surâse misterios, mângâie marginea catifelata a jobenului cu degetele-i lungi si delicate, si ma privi drept în ochi: Vous qui croyez voir, veuillez croire.

Am tresarit si am întredeschis pentru o clipa pleoapele în soarele orbitor al dupa-amiezei de aprilie. M-am agatat de vis cu toate fortele disperarii: Va cred, Monsieur, va cred din tot sufletul. Va rog sa-mi spuneti. Marturisiti, stimate domn. Sunt o persoana de încredere. Va ascult.

Aranjându-si cu un gest ales bastonul pe genunchi, elvetianul se lasa usor pe spatarul scaunului, îsi drese glasul, si începu sa povesteasca: Am intrat în serviciul regelui Carol la data de 1 mai 1869, la recomandarea unui compatriot, prieten al familiei mele, domnul Paul Jeanrenaud, director al Serviciului Postelor din Neuchatel, care era pe atunci în misiune la Bucuresti în vederea organizarii serviciilor postale române. Pe atunci, Casa civila a regelui Carol (îi vom acorda mereu acest titlu, chiar şi pentru perioada care precede proclamarea Regatului) se compunea din maresalul Curtii George Philippesco, consilierul de cabinet Charles Vogel, si consilierul financiar Abegg. Între acestia, raporturile nu erau mereu din cele mai cordiale…

Ajunsi aici, un zgomot teribil se facu auzit, si pe aleea cu pietris alb, orbitor, patrunse un vehicul bizar, cu un profil recognoscibil: era o tancheta sovietica din perioada celui de-al doilea razboi mondial. O trapa se deschise în spatele tanchetei si din ea iesi un individ cu obraji incandescenti si cu parul în dezordine, purtând o uniforma cafenie, care striga într-o româneasca stricata: Opriti totul, acum!

Batrânul elvetian se ridica ezitant în picioare. Cu miscari lente, îsi lua bastonul, manusile si jobenul si pasi hotarât în directia vehiculului oprit pe alee. Individul în uniforma îl împinse pe usa din spate a tanchetei, si disparu la rându-i înauntru, bombanind furios. Senilele scrâsnira pe pietris, si un nor de praf se ridica în aer.

Soarele de aprilie ilumina feeric particulele de praf coborând pe pamânt. Imobilizat în scaunul meu, pe terasa unei vile montane, nu-mi puteam dezlipi privirea de la indescriptibilul miraj ce-mi fusese dat sa surprind. Intr-un târziu, am încasat din plin constiinta acelui acte manqué pe lânga care am trecut într-o clipire de geana a istoriei. O lacrima mi-a cuprins coltul ochiului, regretul de a nu fi putut afla mai multe de la fascinantul personaj cu joben si favoriti carunti.

Dar lucrurile nu se termina aici. Ridicându-ma de la masa, am gasit prinsa de spatarul scaunului pe care sezuse bunul elvetian o foaie îngalbenita de hârtie, în care, spre surprinderea mea, era mentionata chiar vila somptuoasa în fata careia dormitasem în soarele calin de aprilie. Scrisul era întortocheat, caligrafic, greu de citit, cu un efect aproape hipnotic. Pagina era semnata si datata: Louis Basset, 1929.

V-o împartasesc azi, pentru prima oara, în memoria batrânului meu din vis:

La sosirea sa la Bucureşti în 1866, regele a găsit palatul regal într-o uşoară ruină, şi i-a cerut tatălui său să i-l împrumute pentru câtva timp pe Martin Stöhr, un artist veritabil aflat în serviciul curţii de Sigmaringen. Regele a fost atât de mulţumit de lucrările realizate încât l-a păstrat definitiv în slujba sa. Palatul din Bucureşti şi castelul Peleş conţin piese de mobilier nepreţuite şi lucrări în lemn sculptate de acest artist.

În discuţiile sale cu regele, Stöhr folosea un limbaj liber, care depăşea limitele permise dar care îl amuza pe rege. În cursul construcţiei Castelului Peleş, Stöhr şi cu mine ne-am întâlnit cu regele, care se plimba singur prin pădurea din vecinătate, şi am început să discutăm despre cheltuielile necesare acestei construcţii, pe care o numeam atunci vilă, şi care nu trebuiau să depăşească 400.000 de franci. În urma studierii planurilor, concepute de arhitectul vienez Doderer, Stöhr era convins că realizarea lor ar costa cel puţin două milioane, ceea ce i-a şi comunicat regelui, care nu îi împărtăşea deloc părerea. Atunci, Stöhr s-a manifestat ceva mai animat: „Dar creditul dumneavoastră de 400.000 de franci este deja cheltuit şi noi nu suntem decât la stadiul fundaţiilor. Nu vă daţi seama că Doderer îşi bate joc de dumneavoastră?” – „Nu pot să cred că Doderer poate fi atât de necinstit”, i-a răspuns regele. La acestea Stöhr replică, cu mâinile frământând gulerele mantalei regelui: „Ba este cu siguranţă, şi trebuie să-l concediaţi!”

Convins, regele m-a trimis la Viena pentru a lichida situaţia lui Doderer şi a-l însărcina pe Stöhr cu conducerea construcţiilor care au durat mai mulţi ani din lipsă de resurse suficiente.

Am păstrat o evidenţă exactă a costurilor legate de construcţia castelului Peleş care s-au ridicat până la moartea regelui Carol la suma de 16 milioane de franci-aur, incluzând mobilierul de artă şi galeria de tablouri pe care Léo Bachelin a făcut-o cunoscută publicului într-o remarcabila carte, astăzi epuizată.*

Prin testamentul său, regele Carol a stipulat ca această galerie să rămână pentru totdeauna în ţară, ca proprietate a Coroanei României. Nu mă îndoiesc că avea intenţia să o transmită succesorilor săi la tron şi membri ai familiei. De la această dată, dispoziţia testamentară a fost interpretată de cu totul altă manieră, în sensul transmiterii moştenirii către statul român, ceea ce nu îmi pare în conformitate cu ultima sa dorinţă. 

*Léo Bachelin a fost bibliotecarul regelui Carol şi a editat în această calitate o serie de volume despre cultura şi arta din România, printre care Catalogul din 1898, citat de autor, în care inventariază colecţia regală de tablouri, devenit volum de referinţă în muzeistica românească. A mai scris Sept contes roumains, în colaborare cu Jules Brun (N. trad.).

Reclame

~ de ubiquus pe aprilie 26, 2011.

4 răspunsuri to “Sa iei istoria de guler.”

  1. Wow, excepţională asta. Nu am ce comenta, decât că îmi place cum ai scris. Dacă pot să fac o apropiere seamnă un pic a fotbal, sau şi mai bine a handbal, un joc în viteză de pe o extremă pe alta, între real şi imaginar, între trecut şi prezent, între Borges şi Eliade, şi mingea, cuvântul, nu stă în loc nici o secundă, mergând către plasa porţii, destinaţia finală. Nu mai zic de combinaţiile de cuvinte care îţi induc automat senzaţii, tangente poveştii: „Şenilele scrâşnira pe pietriş”, simţi cum ţi se strânge venin în gură şi urăşti şenilele alea diabolice, apoi imediat vin „Particulele de praf coborând pe pământ”, formulă care dacă e pronunţată cu voce tare chiar proiectează particule de salivă în aerul însorit de aprilie, ca o ploaie de aur. În plus, îl iubeşti pe bătrânul cu joben şi vrei să ştii mai multe despre el şi despre cel care l-a întâlnit, fie şi în vis.

  2. Mm, excelent. Uite, de-asta e bine sa te privesti si cu alti ochi. Ca sa-ti dai seama mai precis unde te situezi, sa observi parti umbrite, contexte subiacente, trasaturi (de condei) expresive, et cetera.

    Stii, mereu m-au fascinat analistii si criticii literari ori artistici, în general, pentru ca pot în întregime inventa sensuri si intentii, pot scadea sau spori exponential o creatie individuala, pot vedea profunzimi insondabile în baltoace superficiale, la fel cum pot nega întelesuri abisale în cazul oceanelor.

    Mda. Eu am fost mereu critic cu mine însumi. Mi s-a parut o forma corecta de auto-aparare, în fata demonului suficientei, incubului vanitatii. E si o motivatie esentiala, sa stii si sa vrei sa poti face mai bine ceva ce-ti place si care are o chemare în tine. Dar, evident, o motivatie tare este si aprecierea punctuala a celor ce te privesc, te citesc, te înteleg. Chiar daca ceea ce facem este doar sa pproiectam pparticule de ppraf ppe ppamânt. Merci, asadar.

    Last but not least, contemplând ideea scrisului ca un joc de handbal în viteza, evoluând de pe o extrema pe alta, deplasând cuvântul în mod ideal catre obiectiv, ‘goal’ în engleza, ma gândeam la meta-metafora aia din povestea clasica cu hainele împaratului. Anume, daca ajungând cu mingea în poarta descoperim ca goalul e gol?

  3. Să iei istoria de guler şi s-o bagi într-un joben din catifea, fie şi pentru a o scoate de urechi, ciulită este o impoliteţe şoptită, permisă de ascultarea visării. Textul tău este miraj obraznic de prestidigitaţie. Pre(a)scrisă ciocolată. Elveţiană, o, da.

    Ah, şi dacă ajungi cu mingea în poartă, înseamnă că (în)scrii. De câte ori îţi vine altfel. Alt fel? Păi, altceva nu mai contează, adică „mingicăreala”.
    Nu uita de ovaţiile publicului. O,v-aţi uitat în ceea ce mă priveşte, zise textul.

    • Bun, bun. Dintotdeauna am dorit sa vorbesc si sa scriu ciocolata, dar nu mi-a iesit deloc-deloc; cel mai des m-am facut de cacao. Probabil ca doar o miscare de prestidigitatie, desfasurata într-o clipa de neatentie, putea sa faca posibila treaba asta. Voi fi însa într-o mare încurcatura atunci când voi dori sa repet scamatoria. Pff. E buna magia, dar sa o stim si noi…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: