Tutun Regal.

Cred ca exista lucruri care trebuiesc pastrate cu orice pret. Si tinute aproape. 

Imi amintesc de Amélie Poulain, de momentul extatic în care regaseste o cutiuta de tabla plina cu istorie, cu nimicuri, însa cu nimicuri esentiale. Cutiile de tabla ruginesc, se decoloreaza si se pierd – la fel si cuvintele, pe care le putem schimba (între noi), carora le dam sens si care ne dau sens. Insa ceva ramâne sigur, ceva transcendent. Ceva la care tinem, foarte intim. 

O amintire: eram copil, eram curios, umblam prin dulapuri si sertare, si într-o zi am descoperit la bunica-miu, mare fumator de Carpati, o cutie aurie în care tinea tot felul de flecusteturi – nimicurile de mai sus. Nimicuri au si ramas, ca dovada ca azi nu mai stiu ce era acolo. Pe cutie însa scria cu litere mari Tutun Regal, si figura o emblema despre care stiu acum ca era a Casei regale române. Mare minune. Erau anii 80, eram în plina îndobitocire doctrinara organizata, tocmai devenisem pionier si pupasem steagul cu stema republicii socialiste, si hop! Tutun Regal. REGAL. O relicva sacra (nihil sine deo, nu?) în plina seceta laica. Desigur ca am întrebat ce e aia, desigur ca am vrut cutia, desigur ca bunicul a tusit mai aprig decât de obicei, desigur ca a urmat o liniste bizara, desigur ca n-am mai vazut niciodata paralelipipedul ala de tabla tare. Am uitat cutia, a disparut si bunicul, am schimbat si casa, am vazut alte tari, poate si un regat sau doua, am transmutat totul în fum si ceata. 

Recent, am fost pe Lipscani, în centrul vechi al Bucurestilor, si din pura întâmplare am regasit cutia. Nu Cutia, ci cutia. Cred ca se pot gasi si alte exemplare; sunt multe asemenea magazine de antichitati acolo, pe Blanari, Selari, etc. Cutia este exact asa cum o stiam: dreptunghiulara, din tabla tare, pictata cu auriu, cu emblema casei regale si cu un înscris semigotic specificând succint continutul: Tutun Regal. Aparent, era un obiect raspândit în epoca, asa ca au ramas multe pâna în ziua de azi. 

Sa ne imaginam un munte de cutii aurii alaturi de un munte si mai mare de nimicuri ascunse în ele de bunici fumând speriati de meandrele istoriei. Sa ne imaginam. Sa proiectam. 

Eu am acum un fel de piele de gaina anistorica, reprezentându-mi viata ca pe o cutie aurie de metal, plina ochi cu nimicuri esentiale pe care le pastram mereu aproape, chiar si atunci când suntem foarte departe.

Reclame

~ de ubiquus pe aprilie 22, 2011.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: