Alunecând.

„Alune, când?” zise veverita, scotând curioasa capul din scorbura. 

Avem nevoi futile. Nevoi generale. Si nevoi esentiale. Nu ne afecteaza durabil daca nevoile futile nu sunt împlinite. Cultivam frustrari daca nevoile generale sunt ignorate. Suntem ravasiti daca nevoile esentiale nu-si gasesc întrupare. Pentru ca suntem facuti din carne si oase, dar mai ales din idei si simtiri. Asta ne individualizeaza si ne face sa credem ca putem la o adica fi unici (si sa ne iubim, si sa fim iubiti ca atare). 

Ca individ, nu pot explica foarte clar ce anume îmi trebuie, desi în mintea mea lucrurile sunt relativ subîntelese. Ca individ, nu pot întelege clar ce anume îti trebuie, pentru ca nu am decât o acceptiune externa si fundamental deformata de modalitatile de exprimare în uz. 

Un francez spunea ca pronuntând cuvântul ‚iubire’ ne reprezentam iubirea deconstruind-o în componentele ei conceptuale, în loc de a o sublima ca un ‚dat’ absolut. Adica iubindu-te decelez: tandrete… atasament… placere… motivatie… frumusete… spirit… admiratie… dorinta… si tot asa, fara sfârsit. Dar scap the big picture, iubirea în sine, care îsi pierde caracterul de aura si devine un soi de învelis solzos, conceptual, care te acopera. In primele momente ale îndragostirii ne scapa treaba asta, pentru ca suntem orbiti; problema apare mai apoi, cand revenim în cotidian. Când descoperim solzii si mai ales caracterul lor alunecos. 

Cred intim ca în iubirea perfecta nu ai de ce te agata. Iubirea perfecta nu e ca o evolutie la sol, e ca o alunecare pe un tobogan. Nu ai control, nu stii unde te vei opri si când, dar alunecarea e extrem de naturala si flow-ul de adrenalina+endorfina te trimite într-o stare secunda, fara egal, o tara magica unde ai vrea sa ceri azil etern. 

Si aluneci. Totul e o alunecare, chiar daca vrem sa credem altceva. Ne luam repere, ne tinem de mânere, devenim abrazivi, urlam, aruncam ancore si construim zagazuri, ignorând faptul ca nimic nu e durabil si mai ales controlabil. Uitam sa privim peisajul, uitam ca exista un domeniu unde putem eluda legea aia a gravitatiei, si introducem reguli, conventii, termene si conditii, transformând o poveste de dragoste într-o ‚afacere’. Heh, de altfel francezii zic affaires de coeur, englezii zic love affair, germanii Liebesaffäre… La greci e si mai si, o afacere erotica (ερωτική σχέση). Noroc cu versatii italieni si fierbintii iberici, care salveaza ziua, si mai ales noaptea, folosind superbii termeni avventura, respectiv amorío.

Eu n-am facut niciodata afaceri cu inimi. Nu pot negocia termene si conditii. Am trait însa alaturi de persoane care aveau nevoie de pseudo-securitatea data de acestea. E ok. Totusi, oamenii care gândesc asa traiesc în Frica. Sunt visceral nesiguri. Nu stiu daca se poate trai cu adevarat lânga oameni fricosi, daca vecinatatea lor este benefica pe termen lung. 

Apoi, mai este categoria celor care vor cu tot dinadinsul sa bifeze punctele esentiale ale vietii, în perspectiva lor (sa fac o avere, sa-mi iau o casa, de preferinta cu piscina, sa fac un copil, sa ma casatoresc, etc). Acestia traiesc viata ca pe o cursa contra-cronometru si în general sunt dusi de vâltoarea obligatiilor si rigorilor pe care si le impun singuri. La o adica, poate ca ar face afaceri cu inimi, însa nu prea au timp de asta. De altfel, ei se pot descurca foarte bine singuri, dar daca mai apare vreun ajutor pe drum e cu atât mai bine. 

In fine, se pare ca pentru oamenii noului mileniu oricine e interschimbabil. O constat zi de zi. Pentru ca nimeni nu mai merge la esenta. Suntem o societate a confortabilului. Cunoasterea aprofundata e inconfortabila. Re-cunoasterea individuala e neplacuta. Ne temem sa suferim, cunoscând, sa avem decenta introspectiei, sa avem dedicatia întelegerii alteritatii, plonjarea profunda în celalalt. Vorbim de nevoia unui limbaj cu adevarat comun (cu majuscule) si realizam totodata caracterul utopic al nevoii noastre. 

Sunt 6 miliarde de dialecte pe Pamânt. In plus, avem niveluri de empatizare diferite, ceea ce complica lucrurile si mai tare. Abordarea mea intimista, de exemplu, deranjeaza aproape întotdeauna. Oamenii vor sa fie lasati naibii în pace. Vor comèdii si popcorn. Ca si-asa viata e de rahat. 

Pai, este.

Dar alunecând, treci mai usor prin ea.

Reclame

~ de ubiquus pe aprilie 19, 2011.

10 răspunsuri to “Alunecând.”

  1. Am ezitat sa scriu comentariul la cald, dar se pare ca doar cald de acum inainte. Soarele de aprilie loveste in fereastra mi. Cald. Deci cald, da.

    Am o imagine: ce te faci daca te lasi sa aluneci pe tobogan si la destinatie nimeresti cu fundul drept intr o baltoaca cu noroi neobservata de la inaltimea toboganului?

    Altfel spus, teoria ta intimista nu ma deranjeaza deloc. E frumoasa si sensibila si te face sa visezi alunecand. Dar niciodata nu am inteles cum functioneaza aceste teorii pe teren. Acolo unde dragostea e supusa diverselor cazne ale vietii de zi cu zi si unde tu ca individ ai prea putin timp sa reflectezi la naturi solzoase sau netede. Sigur, vorbesti si tu despre trait alaturi de oameni cu viziuni diferite asupra dragostei, se poate deci trai in compromis. Dar sa fie oare traiul in compromis care ne face mai (clar)vazatori cand vine vorba de ideal?

    Indemnurile la mai profund, mai calitativ, mai lent, mai hedonist (in sensu’ bun!), mai adevarat ma prindeau candva in vartejul lor si stateam cu gura cascata la ele dupa amieze intregi. Si apoi ieseam din starea de prostrare si ma pomeneam in viata reala. Care nu incetineste, nu se lasa probata in profunzimi, nu ti da ragazul sa degusti lung indelung si mai ales nu iti da mari indicii despre directia in care trebuie cautat adevarul. Si de aceea trebuie impletita contemplarea vietii cu trairea vietii. Contemplarea sa functioneze ca un soi de mesaj subliminal pus pe repeat care sa te asigure ca e intotdeauna ceva mai mult decat meets the eye. Trairea sa te faca mai intelegator cu tine insuti si cu ceilalti atunci cand te/ii descoperi orb(i). Mi ar fi placut mai multa traire in acest post. Si nu al Pastelui.

    PS: Apropos de solzi si iubire, ei da, recomand „Lanark” al lui Alasdair Gray. Indigest pe alocuri prin ambitiile epice, dar altfel o foarte frumoasa poveste despre dragoste si arta in vremurile prezente si imaginabil viitoare.

  2. Hei, loleetchen, bine ai revenit, cu soarele de aprilie si cu (binevenite) lovituri de berbece în corola de minuni a lumii.
    Da, utopiile nu functioneaza pe teren, da, sensibilitatea se scutura în vârtejul vietuirii directe, da, dragostea este chinuita si exsangvinata zi de zi pe crucea ei de lemn dulce, da, compromisul este necesar si salutar pentru convietuire, da, adevarul este dosit într-un cufar ferecat cu doishpe lacate sub ape reci si profunde, si mai ales da, contemplarea trebuie îmbinata ideal cu trairea.
    Sigur ca suntem de acord si nu pot contesta toate astea fara a parea un caz disperat de negationist existential (ca sa compun acum o formula extrema).
    Ba as zice chiar mai mult decât tine: suntem niste fiinte din ce în ce mai schizoide ce-si pierd viata într-un perpetuu baleiaj între dorinta si (ne)putinta, între visare si realizare, între hedonism si jemenfichism, între fronda si resemnare, între traire si vietuire, samd… Intre ‘dreamed’ si ‘did’, unde ‘did’ vine de la englezescul ‘dissociative identity disorder’.
    Mda. Nu ma scuz, pentru ca nu am de ce sa ma acuz. Ceea ce încerc este mai mult o explicitare a unui fapt dintre cele de viata pe care le invoci tu, lovind cu berbecele (cu cap moale, de plus) în corola susmentionata. Anume, ca nu avem numai perspective diferite, noi, umanii ‘did-isti’, ci si niveluri diferite de ‘traire’.
    Nu cred ca putem acuza pe cineva ca nu traieste cuvintele, faptele, sentimentele sau viata la intensitatea pe care o resimtim noi. Uita-te pe un stadion, la un concert, de exemplu: unii vor sta plictisiti pe iarba, altii vor topai extaziati la fiecare riff mediocru de chitara, pentru ca, da, oamenii au trairi diferite. Iar nivelul meu de traire era fix ala formulat si sugerat în text; nu am sublimat nimic, nu am denaturat nimic.
    Pâna la coada, trairea e (doar o)/(cea mai) subiectiva parere.
    Iar daca ti-e teama de baltoace, nu te sui pe tobogan.

    • Da da. Intentia comentariului meu nu a fost inocenta, dar nici atat de ambitioasa pe cat o descrii tu. Nu am vrut decat sa arunc o palida raza peste partea neluminata a Lunii. Au bon entendeur, salut.

      Niveluri diferite de traire scrii. Da, cred ca e doar un mod psihologizant-literarizant (nu ma suspecta de conotatii peiorative, te rog) de a spune ca e o greseala sa credem ca toata lumea e ca noi (greseala tipica adolescentei, m as aventura eu sa concluzionez, si o greseala fertila, lirica, imbatatoare la propriu). Sa nu ne (mai) credem referinta ultima si sa nu ne (mai) asteptam la reactii identic intense sau identic moi de la cei din jur invatam unii mai devreme, altii mai tarziu.

      Apropos de „eu” ca referinta, ma gandesc la niste domni si niste doamne care traiesc prin Australia, in trib, cum altfel, si care nu si folosesc propriul trup pentru a indica directia. Ceea ce avem noi se numeste „relative frame of reference” (totul e la stanga sau la dreapta mea, deasupra sau dedesubt- dupa caz/gust), iar ce au ei se numeste „absolute frame of reference” pe baza de puncte cardinale – piciorul meu sudic, ochiul meu nordic, inima ta estica. Ca sa nu mai vorbim ca lumea pentru ei e o farfurie adanca. Dar divaghez. Spatiul ca spatiul, dar sa vezi ce nebunie e cu timpul care nu mai curge de la stanga la dreapta ca la noi (urmand directia scrisului) ca sa nu mai vorbim de cazul in care esti un tanar dansator balinez transplantat din satul tau cu „absolute frame of reference” intr un oras relativ(izant).

      Pentru mai multe detalii, o domnisoara profesoara lingvista explica frumos: http://fora.tv/2010/10/26/Lera_Boroditsky_How_Language_Shapes_Thought

      PS: Ma jignesti crezand ca mi e frica de un pic de noroi. Noroi noroi, dar sa stim si noi.

      • Pai evident, noroiul este bun. Unii îl folosesc chiar pentru a se trata, acoperindu-si tot corpul cu namol rece, si uneori si chipul. Am fost o singura data la Techirghiol, însa tin minte si acum cât de aparte mi s-a parut plaja aceea marginita de ziduri crapate, populata de persoane cu fete negre si cu palme albe, stând în picioare unele lânga altele si încercând sa capteze tot soarele de pe litoral. La sfârsitul zilei, oamenii îsi crapau scoarta rigida si ramâneau golasi în lumina aurie a asfintitului. Ieseau pe poarta purtând în mâini pungi transparente cu acelasi mâl unsuros, probabil pentru gargara nocturna. Nimic nu echivaleaza un tratament holistic, nu?

        Vezi, nici nu trebuie sa mergi prea departe pentru a te lovi de un alt cadru de referinta, pentru a schimba paradigme. Domnisoara lingvista este minunata, însa, sub rezerva îndoielii, ea reia de fapt o veche argumentatie a bunului Lévi-Strauss. Care e chiar mai cutezator în ‘Crud si gatit’, atunci când spune ca pentru a atinge realul, trebuie sa faci abstractie de trait (trairi, anyone?). Tot Lévi-Strauss povesteste o treaba identica cu cea mentionata de tine, anume ca anumite triburi care nu cunosc tehnica gatirii/coacerii alimentelor nu au un cuvânt pentru a zice ‘gatit’. Ba în plus, ha!, astia nu au nici macar un cuvânt pentru ‘crud’, deoarece însusi conceptul le scapa. Iote ca si limbajul trece prin stomac, ca dragostea aia surprinsa în alunecare:)

        Vezi, m-ai stârnit. Tot nu ma învat minte. Asa-mi trebuie daca ma pun la sorbit supe conceptuale cu crutoane existentiale din farfuria adânca a lumii, alaturi de antropoloage lingviste ce nu mai prididesc a ridica dileme, a chestiona leme, a hartui me.

        Promit sa fiu un si mai bon entendeur odata ce-mi voi scoate de tot dopurile de mâl din urechi. E un proces, dar orice pas înainte e bun, nu?

      • Continuam dezbaterea antropologica? 🙂

        Lévi-Strauss e Referinta, da. Atata doar ca, in timp, respectabilii antropologi s au speriat de indrazneala lui opozitional binara si au hotarat sa fie mai putin avantati. La fel si dra prof Boroditsky – ea de fapt isi trage seva din Whorf si Sapir care prin anii 60 au avansat o ipoteza nebuneasca cum ca limba ne ar schimba cognitia. Auzi tu! Intre timp s a demonstrat ca domnii sus mentionati si au masluit nitel datele empirice ca sa confirme ipoteza.

        Nu iubesti anii 60? Eu da. Cele mai indraznete idei cam pe atunci s au mijotat. Cand nu te cauta nimeni la datele empirice.

        M as aventura si eu, in rand cu alti antropologi, sa spun ca atunci cand pornim sa l iscodim pe Celalalt de fapt pornim sa ne iscodim pe noi insine si, invariabil, ne lungim si largim unda personala de emisie invatand sa receptam nefamiliarul total. Prea simplist?

      • Excelent! Nu e deloc simplist, ba e chiar foarte profund si corect. Si cred ca se numeste functionalism, în dulcele grai al antropologiei.

        Vezi, eu nu am lecturi asa de proaspete ca ale tale, nu cunosc teorii noi si novatoare, am doar o serie limitata de referinte în domeniu pe care le-am retinut din perioada facultatii si din ce-am citit mai apoi ca hobby; e vorba de ‘batrânii’ din domeniu, pe care i-am luat, vrând-nevrând, ca pe niste întelepti, infailibili povestasi epici, seducatori. Caci antropologia am vazut-o mereu ca pe un basm stratificat transportat din lumea reala în lumea reala de culegatori cu ochi sensibil si minte analitica. E foarte posibil, si extrem de credibil ca unii dintre acestia sa-si fi masluit datele, cum spui tu. In lipsa unui control al calitatii pe teren, multi or fi îmbogatit eposul, colorat riturile, înmultit pâinile de porumb si schimbat sucul de cocos în vin. Dar idei îndraznete au scos, da. Si ne-au pus în fata minunata oglinda a alteritatii, bogata, încarcata, maiestuoasa, chiar daca ea mai avea si pete. Azi, din pacate, ea devine translucida: privind în oglinda ne vedem tot pe noi, de partea cealalta, usor deformati. Mda. Omul (occidental) a reusit, dupa moult chin, sa transforme alteritatea într-o reflectie/reflexie a sa.

        Asta nu înseamna ca nu e foarte adevarat (si frumos) ce spui tu. „M as aventura si eu, in rand cu alti antropologi, sa spun ca atunci cand pornim sa l iscodim pe Celalalt de fapt pornim sa ne iscodim pe noi insine si, invariabil, ne lungim si largim unda personala de emisie invatand sa receptam nefamiliarul total”. O, da, ne iscodim, si nu numai prin antropologie, ci prin toate vechile si noile, penetrantele discipline ale stiintelor sociale, pe care nu le mai numesc. De-aia îmi si plac teoriile învechite, cum e functionalismul lui Malinowski, care zice ca sentimentele si motivatiile oamenilor sunt de fapt ceea ce conteaza în investigatie, pentru ca ele sunt cea mai relevanta cale de a întelege cum merge lumea (si societatea, lumea mai mica). Si daca sentimentele si motivatiile oamenilor, semenilor nostri, pot fi înca total nefamiliare, mm, cu atât mai bine: sa le aflam, aflându-ne!

        PS. Sigur exista Whorf ala sau vrei sa ma prinzi cu nestiinta-n sac?:) Mie îmi suna a ofiter klingonian din Star Trek.

  3. Mhmm, foarte interesantă postarea asta şi n-o spun în sensul „interestingului” din engleză, care-i politicos şi de suprafaţă, ci în sensul stârnit al profund „îndrăzneţului” din română.

    Nevoile esenţiale şi nevoile futile/utile. Elementar: frustrările vin din nesatisfacerea nevoilor şi intensitatea lor depinde întocmai de intensitatea nevoilor.
    Cui dăm ponderea semnificativă? Satisfacerii nevoilor esenţiale sau(şi) celor futile?
    Şi aici se conturează unicitatea fiecăruia dintre noi. Pentru că doar (decât :)) tu eşti în măsură (adică, te înţelegi/intuieşti într-o mai mare măsură faţă de cât te înţelege cel de lângă tine) să te satisfaci cel mai bine. Nu-i zic masturbare din motive personale care mă fac să zâmbesc. Îi spun m-ar turba, dacă n-aş fi chiar eu.

    Eu cred că oamenilor care au nevoie de celălalt, pentru o anume securitate, cel mai frică le este de ei înşişi. Asta mi se pare foarte trist pentru cel care se teme şi foarte nedrept pentru cel de alături.

    Iubirea perfectă este o alunecare. O plutire. Ea se materializează prin ea însăşi şi atât. Este o alunecare, pentru că nu apuci să-ţi dai seama când te-a apucat şi nici încotro sau cât timp aluneci. Este o alunecare în splendoare şi nu poţi fi decât uimit, minunat ca şi cum ţi s-ar fi deschis un culoar secret în vremea miracolelor, în care tu ai intrat doar întâmplându-te.
    E-adevărat că de-a lungul vieţii ţi se întâmplă să iubeşti în mai multe feluri. Dar n-o să scriu niciodată iubirea perfectă, cu majuscule. O să spun doar că e scrisă cu litere care te trăiesc uimitor de frumos, intens şi firesc, umplându-te până la o articulare întreagă, cu toate simţurile.

    Mi-a plăcut mult cum ai scris despre iubirea perfectă ca evoluţie la sol şi iubirea perfectă ca o alunecare pe tobogan.
    Evoluţia la sol a iubirii de care zici tu, ar putea fi căderea acesteia în timp. Când iubirea ajunge subt timp şi nu-l mai călăreşte cu patimă, ca să mă exprim ardent sau nu-l mai transcende, ca să mă exprim sideral. Am văzut cupluri care evoluează la sol de la început şi până se termină toată gama de sunete, fără nicio modulaţie sau (în)cântare. Am văzut cupluri de bătrânei care mai alunecă pe tobogan, ţinându-se de mâinile reumatice, înainte de a-şi da drumul.

    Eu cred că, fără a avea mereu curajul recunoaşterii, înainte de a vrea să fie lăsaţi naibii în pace, oamenii ar vrea să fie lăsaţi să fie. Ei înşişi.

    Iar de pe tobogan aluneci doar când eşti foarte sus. Fără să te mai gândeşti.

  4. Iar *pe tobogan aluneci doar când eşti foarte sus (uite cum am scris fără să mă mai gândesc :))

    • Mmhmm. Sunt cel mai de acord cu: ‘Eu cred că, fără a avea mereu curajul recunoaşterii, înainte de a vrea să fie lăsaţi naibii în pace, oamenii ar vrea să fie lăsaţi să fie. Ei înşişi.’ Zici bine, gândesti frumos, Zvârlugo. Ba chiar si numele este cumva în ton cu ideea de alunecare. Deci, toate sunt bune în cea mai buna dintre lumile posibile.

      Sau nu. Cum explicam si mai sus, n-avem cum sa evitam sa fim conceptuali si usor bombastici atunci când vorbim despre treburi dintr-astea cum e delicata problema a alunecarii. De alfel, asta ar fi fost si prima obiectie pe care mi-as fi facut-o, daca citeam textul asta cu ochii altuia: pai bine ma, daca tot slavesti alunecarea, de ce stai acolo si scrii? Ori aluneci ori stai cu fundul pe scaun, aberând despre ce crezi tu ca e viata?

      Mda. Si nu as fi avut raspuns. Poate doar ca alunecarea nu e mereu un fenomen perceptibil, determinabil în spatiu si timp. Poate ca nici nu conteaza alunecarea de fapt. Poate ca ceea ce conteaza este, cum scria strafulgerant Steinhardt în jurnalul sau, sa-ti consolidezi lungimea de unda de emisie personala, largindu-ti totodata neîncetat gama de receptie.

      Numai alunecând, întelegi.

  5. Textul e misto, dar comentariile’s de-a dreptul geniale! Just sayin’.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: