Anamneze pariziene.

Am un pic peste douazeci de ani. Nu am mare lucru. 

Am Montmartre, colina magica pe care ma pot sui ca sa contemplu Parisul, si uneori lumea, în zilele senine. Am metroul parizian si statiile sale colorate si diverse: Luvrul, Adunarea nationala, Concorde, Défense, chiar si statia ‚mea’ de pe linia 8, Boucicault, unde am coborât de sute de ori în ultimii ani. Am parul lung, sub nivelul umerilor, si o suvita prinsa într-un siret colorat, în partea dreapta a capului. Am CD-urile mele cu Loreena McKennit si cu Vangelis, pe care le ascult când ploua. 

O am pe Loreena, care scrie în carticica cd-ului ei: ‘Those who are affected by music can be divided into two classes: those who hear the spiritual meaning, and those who hear the material sound’. Am dorinta de a fi mai putin superficial. 

Am carte de sejur, sau permis de sedere – nu sunt înca cetatean european. Am librariile mele de unde pot cumpara carti cu 10 franci, unde petrec ore stând în fund si citind Rousseau, Pascal, Tocqueville, dar si Vian, Apollinaire, Kundera. Si benzi desenate. Am Centrul Pompidou, ca o paiata arhitecturala, care ma binedispune întotdeauna, zâmbindu-mi dintre cladirile gri. Am Versailles, de fapt gradina palatului Versailles, unde pot sa ma pierd si unde uneori fântânile cânta. Am colegele mele de facultate, care sunt spirituale, frumoase si socialiste, si fac totul pentru a aneantiza asta. Am senzatia ca pot scapa de vanitati într-un oras atât de mare si de luminat. 

Am târgurile de vechituri (vide-grenier) de duminica dimineata, unde parizienii scot din pod toate lucrurile uitate, ruginite ori inutile si încearca sa le reintroduca în circuitul natural. Am vise bizaroide cu masoni, gorile si tuneluri. Am luminisuri însorite în padurea Arbonne. Am ambii parinti lânga mine, tineri si fericiti. Am un prieten rus, Nicolai, de doar 14 ani, cu care joc frisbee, monopoly, hochei pe consola lui Sega. 

Am târgurile anuale de carte de la complexul expozitional de la Porte de Versailles, unde observ doua lucruri inedite: cultura cartii la francezi si imixtiunea ireversibila a consumerismului în numita cultura; am rabdarea sa-l privesc, sprijinit de un raft, pe alchimistul Coelho, care semneaza abil carti, chelios, ciocolatiu, transpirat. Am trenurile de mare viteza, TGV, în care adorm pentru a ma trezi în alta tara, mai la nord. Am o pisica alba cu negru, Miou-Miou, care îsi face siesta în gradina si ma scarpina pe cap atunci când sunt trist. Am liniste, sete si energie. Am bisericile catolice, cu impresionantele lor vitralii, statui, naosuri, si cu tacerea aceea speciala, apasatoare. 

Am biserica Sainte Anne, unde gasesc un rozariu pe care îl pastrez. Contine o rugaciune pe care fecioara le-a transmis-o copiilor Fatimei: ‚O mon Jésus, pardonnez-nous/ préservez-nous du feu de l’Enfer/ attirez au ciel toutes les âmes/ et secourez spécialement celles/ qui en ont le plus besoin’ (Bunule Isus, iarta-ne, apara-ne de focul iadului, aduna la Cer toate sufletele si salveaza-le mai ales pe acelea care au cea mai mare nevoie). Am senzatia ca as putea fi credincios, în alte împrejurari. 

Am Marché aux puces, piata de vechituri (sau Piata de purici literalmente) de la marginea Parisului, unde bazarul oriental întâlneste sofisticarea galica. Am magazinele FNAC si Virgin unde pierd ore, zile, saptamâni, ascultând, pipaind, simtind muzica. Am anticarii de pe malul Senei, care vând carti vechi sub ploaie, fumeaza pipa cu miros de ambra si mosc, si-mi povestesc nostalgic despre generalul de Gaulle. Am o iubita, acum maritata, cu altcineva, careia îi scriu zeci de declaratii de apropiere din departare, pe hârtie roz, si care râde la telefon de sentimentalismele mele exacerbate de singuratate. Am primul meu telefon mobil, Ericsson, bi-band. Am bucuria de a face ceea ce-mi place. 

Nu am cum sa stiu ca as vrea sa ramân prins în timp.

~ de ubiquus pe aprilie 12, 2011.

4 răspunsuri to “Anamneze pariziene.”

  1. (şi pe Loreena? 🙂 şi pe Miou-miou?))

    Dar ştim că ne prinde timpul în avatarurile noastre sufleteşti. Unde am rămas? În ce-am scris. Acum.

    M-a încântat postarea asta. Din păcate, nu stăpânesc suficient franceza, încât să mă pot entuziasma cel puţin graseiat.

  2. Merci. Simpla entuziasmare e suficienta, graseiatul e optional:)

    Si ca sa vezi ce este soarta, Loreena a ajuns cu mine într-un apartament de bloc din Bucuresti, România, în timp ce Miou-miou si-a petrecut ultimii ani din viata într-un conac al unei baronese din Neuilly-sur-Seine, lânga Paris, Franta. Da, viata bate filmul (anamnezic).

  3. Hai ma, de ce mi-ai sters comentriul de dimineata? Era un compliment, sa stii.

  4. Ben Dover, really?:)

    Uite, pentru fair-play o sa repet ce ai scris: ‘Fuck Garcia Marquez, asta e literatura’. Am sters commentul pentru ca: unu, îl iubesc tare pe Garcia-Marquez, si doi, am simtul ridicolului. Restul motivelor nu le mai scriu aici.

    Dar hei, dintr-o data par mai sever decât pot fi în realitate si nu vreau asta. Uite, Ben, mie-mi place sa scriu. Imi place sa citesc. Ba cred ca e vorba chiar de o nevoie, în ambele cazuri. Si de un respect. Respectul pentru jocul cu margele de sticla. Sunt convins ca întelegi.

    Pe un ton ceva mai neserios, daca îmi permiti, voi mai recurge o data la anamneza, pentru a-mi aminti cum faceam odata calambururi onomastice. Si Ben Dover e ok, desigur, I’m not judging, dar am niste contra-propuneri în româna. Ce zici de astea: Alina Rea, Andra Salam, Alin Tatu, ori preferata mea, Maria Şaor. Mmm?

    Bafta, Ben. Te mai astept.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: