Atunci când ratia de libertate baloneaza.

Pascal Quignard scrie în impecabilul sau op Les ombres errantes (ultimul sau proiect, sau proiectul sau ultim, cartea-foileton la care afirma ca va scrie neîntrerupt pâna va muri): „Il faut renoncer à l’idée de liberté afin de désobéir encore. Il faut renoncer à l’idée de liberté en sorte de s’émanciper encore” („Trebuie sa renuntam la ideea de libertate pentru a ne revolta din nou. Trebuie sa renuntam la ideea de libertate pentru a ne emancipa din nou”). Desi sunt un adept aproape inconditional al libertatii, o sa prelungesc judecata lui Quignard, pentru ca mi se pare un filon reflexiv fascinant.

Foarte adevarat, libertatea extinsa, ideala, pacatuieste prin lipsa unei provocari, unui défi, înmoaie individul, care nu mai este nevoit sa improvizeze solutii, sa organizeze evadari, sa functioneze în regim de samizdat – regim constrângator, restrictiv, contondent, dar care stie totodata sa dezvolte în om capacitati si calitati de adaptare, improvizare, repunere în discutie, reforma si revolutie.

Pentru specie, libertatea poate fi în cele din urma o sursa de involutie, paradoxal. Omul traitor în libertate este lipsit de optiunea de neascultare, de revolta si de emancipare – devenind Omul Calâu, omul care si-a câstigat un drept ce i-a devenit cadru existential (restrictiv). Omul care si-a cladit un postament înalt si solid de pe care nu mai poate coborî.

_DSC3386

Individul este în mod natural împins catre neascultare si emancipare, acestea fiind coordonatele variabile ale singularizarii evolutive la fiinta omeneasca. Neîmplinita (si neurmarita), tendinta evolutiva limiteaza, închisteaza si frustreaza eul, punându-l totodata în fata unui paradox dialectic extrem: marele câstig al libertatii, unde poti respira în voie, desi superficial, sau marele câstig al negarii libertatii, unde poti cu greu respira, însa fiecare gura de aer este profunda si fundamentala.

Criticii libertatii nu sunt neaparat dusmanii acesteia. Si libertatea poate fi tiranica.

Reclame

~ de ubiquus pe februarie 1, 2011.

2 răspunsuri to “Atunci când ratia de libertate baloneaza.”

  1. Pascal Q nu e atat un mare ganditor, de aici curgand ca „filonul reflexiv fascinant” e mai mult in ochiul privitorului, cat este un strecurator de ambivalente in suflete. In sensul asta, „Le sexe et l effroi” este cartea-ghid. Fascinul si falusul, falusul si fascinul se privesc in ochi si se hipnotizeaza in pozitiile lor intersanjabile.

    Cred ca si Pascal Q, si Houellebecq si Bruckner se inscriu intr o traditie scurta de respiratie. Nu de respiratie scurta. Toti cauta innebuniti gura de aer – care cum poate. Quignard se arunca in decadent-fascinanta antichitate romana, Bruckner exploreaza cuplul si dezordinile sale producatoare de spatii neregulate, iar Houellebecq atomizeaza (nu in ultimul rand, de la „atomiseur” citire).

    Si ca sa vorbesc si despre ce ai scris tu efectiv, o sa ma lansez intr o generalizare grosolana. Ma gandesc ca scriitorii au jucat mereu pe clapa vesnicei nemultumiri a omului cu conditia sa curenta. Caci scriitorii daca sunt ceva, atunci sunt buni (chiar daca partinici) observatori ai socialului. (Din pacate reciproca nu e valabila: cei care se dau observatori de meserie ai socialului nu sunt mereu buni scriitori.) Tocmai ce ii spuneam unei colege ca sunt satula pana in gat de toata discutia despre neoliberalism, hegemonie si alte scheme de supt sangele celor slabi tocmai pentru ca vad in ea o alta latura a culpei occidentale. Intai a fost postcolonialismul care aproape a facut antropologia sa explodeze intr un val fin de picaturi de apa de ploaie, iar acum („aici” mai mult decat „acum”) neo-marxismul cu intreaga perspectiva zis critica cu care vine la pachet. Din pozitia (deloc confortabila) celui relativ slab si relativ exploatat, totul mi se pare o mare gluma. Proasta.

    Ce ziceam de Pascal Q? Ah, ca mi place. Mai ales pentru „Vie secrete”. Umbrele ratacitoare sunt cam existentiale, dar banuiesc ca vine cu varsta.

    • Interesant.

      ‘O traditie scurta de respiratie’. Asa e, de acord, ba chiar ma declar si eu respiratorist. Poate si de-aia îmi plac indivizii astia post-existentialisti, sau cum-sa-le-mai-zic. Ah, dintre cei trei mentionati mi se pare ca cel mai dificil este Quignard, poate de unde chiar vrea sa arate ca e scriitor.

      Quignard scrie uneori greoi si încarcat, dar pacatul lui cel mai mare e ca scrie nefiind de acord cu scrierea ca remediu în sine. Sau ca sa reformulam un citat celebru, am senzatia ca el se ghideaza dupa: ‘literatura este cea mai proasta forma de comunicare cu exceptia tuturor celorlalte’. Zau asa.

      Dar îi accept rezerva asta absoluta (neformulata, ci extrapolata), si pe alocuri mi-o însusesc. Ca un minus si ca un plus. Caci e un oarecare farmec în a te juca cu -si a demonta, restructura, manipula- jucarii necunoscute, alunecoase si chiar periculoase.

      Mm, iar despre ‘Vie secrète’, numai de bine. Inca mai îmi joaca în ochi concoctii magice de genul: ‘l’aimé aimante l’amant’ sau ‘trois définitions. le circuit, tel est le social. court-circuit la folie. hors circuit l’amour’… Orfevrerii, reverii… Hm. Cred ca senzatia pe care o lasa Quignard este una de tristete iluminata. Ca peut toujours servir… : )

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: