De la luna amara la ziua avara.

„Lunes de fiel” (Bruckner)… N-am de gând sa comentez cartea aici; am prea multe de spus despre ea şi despre scrierile lui Pascal Bruckner în general. Dar o să cuget, cu degetele pe tastatură, la anumite implicaţii ori ramificaţii ce-mi rezonează încă în minte.

Căci „Luni de fiere” este o armă sub multe aspecte. Cred că e esenţial să fie adoptată şi folosită drept armă de apărare, şi nu de atac. La bază se află o încercare de a arăta cum se poate face artă din materia primă care este omul şi mai ales din acea celulă cu geometrie pretins prestabilită, dar atât de variabilă în fapt, care este cuplul. Masculin-feminin, două lucruri care au tot atâtea în comun precum ierbivorul şi planta, sau carnivorul şi animalul mic de preerie. ‚Comunicarea’ se face la nivelul colţilor şi mai ales al tranzitului intestinal… Plăcerea unuia este durerea celuilalt, şi în ultima instanţă aneantizarea lui, aşa cum apare şi la Bruckner spre final… Sau de ce nu, idealul pur, aneantizarea amândurora – planta era toxică, şi odată digerată, ierbivorul scoate spume pe gură şi se prăbuşeşte în spasme pentru a fi digerat de cel mai mare prădător, recte ortodoxia cuplului comme il faut, acest T-Rex al epocii pseudo-liberale şi fals libertine în care trăim.

Oscar şi Mimi se desprind din paginile cărţii ca protagonişti ai unui incitant joc de atracţie-respingere, dar mai ales ca doi versaţi şi versatili mesageri de cursa-lungă, avertizându-ne cu respiraţia întretăiată să nu uităm să ne temem întotdeauna de noi înşine, să ne temem de previzibil, să ne temem să folosim alteritatea ca trambulină – pentru că riscăm doar să ne facem căderea mai amplă şi contactul cu solul mai dureros.

_DSC3384

Urmuz exploata în paginile lui bizare o idee interesantă, preluată de la Sfântul Augustin, şi anume că există oameni cărora Dumnezeu nu le poate face bine decât făcându-le rău. Culmea, de aici lipseşte orice paradox. E logic, e banal, e uman. Poate fi în fond şi al doilea motto la „Lunes de fiel”, după cel preluat din Fitzgerald („să nu te pierzi în celălalt”).

Dincolo de exerciţiul de stil, există acolo un mesaj? Care este acela? Suntem nişte bile de biliard, diferit colorate, tinzând către gaură, locul împlinirii în sensul de realizare karmică, scopul ultim, lovindu-ne haotic, amarnic, veşnic profan, unele de altele, şi mai ales de mantele unui obscur spaţiu de joc, esenţialmente limitat şi insuficient luminat? Suntem vanitoşii arheologi ai unei şanse de mult pierdute şi îngropate? Don Chixote post-moderni, luptând cu nişte mori din perspectiva ‚pe aripile vântului’?

Să râdem verde, să râdem negru… Suntem sortiţi eşecului direct, tangibil, coerent, dezintegrator prin forţa lui fără recurs, fără echivoc? Hai să ne mai amăgim puţin, şi pe urmă să purcedem întru treburile noastre eterne.

Fiat lux…in anima obscuritas !

Reclame

~ de ubiquus pe ianuarie 26, 2011.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: