Ultimul zbor al simurgului.

Şi-a luat zborul cu sentimentul păsării ce porneşte pe un ultim drum având o aripă frântă. N-a privit în urmă pentru a nu se lăsa înduioşat de dulcele freamăt al trecutelor fericiri. A aruncat departe, cu un gest de mânie distrugătoare, vălul subţire şi des al nostalgiilor, cronici entuziaste ale unor bătălii demult pierdute. S-a lăsat pătruns de briza rece a aventurii. Fiecare bătaie de aripă îi amintea dureros că se rupe de o viaţă, de un mediu pe care îl credea unicul viabil, de un cosmos atât de plin de substanţă, cu atâtea semnificaţii numai de el înţelese…

Cosmosurile intime sunt castele de cărţi de joc ce se construiesc utopic în miezul furtunii, gândi el, încercând să deschidă cât de cât ochii în bătaia vântului ce se înteţea vrăjmaş. Probabil că aşa ne dovedim superioritatea în faţa celorlalte specii – ne învelim într-un cocon de pseudo-adevăruri tocmai pentru a ne apăra de viaţă, şi în fapt tot ce face acest înveliş pseudo-protector este să funcţioneze ca un paratrăsnet imperfect. Este o luptă contra-cronometru, între eul simurgului, încercând să sporească consistenţa şi rezistenţa coconului protector, şi tot ceea ce este extern, făcând tot posibilul pentru a-i infiltra nucleul şi a-i demonstra goliciunea sufletului şi nimicnicia fiinţei sale.

Suntem prinşi la mijloc, într-un joc fără de început şi fără de sfârşit, cu un scop incert şi cu resurse neclare. Uite la mine, îşi spuse, domolindu-şi, preţ de câteva clipe, bătaile aripii stângi, cea încă validă, acum mă aflu între cer şi pământ, zburând dintr-un loc fără de nume înspre un altul fără de existenţă… Dacă mă avânt mai spornic pot ajunge să ating norii, aşa cum în doar câteva clipe mă pot regăsi captiv între ramurile unor copaci, suferind ori chiar muribund.

*Priviţi-l ce frumos planeaza, simurgul. Este ultimul din specia lui. El fuge de ceva neclar pentru a ajunge la ceva necunoscut. Se întreabă dacă este într-adevăr pe cărarea către adevăr. Dacă ruperea de sine este cărămidă la baza atingerii ţelului său sau nu este decât piatră de mormânt, fragilizare a unui echilibru al neantului interior deja prea instabil. Se întreabă dacă îl vor mai ţine forţele până va intra în lumină, până când va pluti numai pe briza caldă a speranţei ce duce direct la porţile răspunsului.* 

In plin picaj, simurgul primi o parte a răspunsului aşteptat: o rază aurie de soare îi scăldă retina singurului ochi rămas deschis în crivăţul nemilos. Incă ezitând între mulţumire şi reproş, simurgul îşi lipi pleoapele îngheţate, învelind cu o fatală tandreţe o ultimă sclipire de înţelegere. Corpul i se răci în scurt timp. Zăpada acoperi temeinic bucata de carne congelată cu un strat de pulbere albă.

Iată! S-a închis încă un sarcofag anonim deasupra unuia dintre miliardele de îngeri căzuţi ai acestei lumi zbuciumate.

P.S. Acest sepulcru a încetat a fi un loc fizic în spaţiu chiar din clipa în care ultimul gând s-a stins îngheţat întru nemurire în frigul vidului eternităţii. El se regăseşte astăzi în fiecare dintre noi şi, fără să o ştim, lui îi aducem sistematic ofrande de fericire şi adevăr.

Reclame

~ de ubiquus pe ianuarie 14, 2011.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: