D≡P≡CH≡ DANC≡

Adica „Depeche Dance”. Ma rog, pentru cunoscatori. Eu nu-s cunoscator. Eu m-am dus la acest spectacol (Teatrul Odeon, Bucuresti, 25 noiembrie, ora 19) cu sufletul plin de Depeche Mode si cu mintea goala, sau poate doar cu ideea ca orice e facut pe muzica lor n-are cum sa fie oribil. La o adica, ma gândeam, daca e de rau, închid ochii si ascult muzica si sunt fericit.

Nu a trebuit însa sa închid ochii. Ba chiar i-am tinut larg deschisi, fascinat, sa nu pierd ceva important. Am stat într-o loja laterala cu doua locuri (doar acolo mai gasisem bilete) si apropierea de scena m-a facut sa simt spectacolul mai bine, iar intimitatea lojei mi-a permis sa-mi întind picioarele, bratele si inima exact cât sa ma simt în largul meu.

Pe scena cu scânduri negre, în fata cortinei, se vede un trandafir rosu, cu tija lunga. In surdina, se aud melodii cunoscute ale DM-ilor. Vârsta medie în sala se învârte undeva pe la 30 de ani. In loja de vizavi este o mamica cu o fetita de cinci ani, care bate din palme încântata. Pe primul rând, la parter, sade o bunicuta cu parul vopsit în stacojiul trandafirului de pe coperta lui ‚Violator’. Se aude un gong, luminile scad în intensitate, cortina se ridica.

Pe scena se afla patru panouri, pe care sunt (retro)proiectate imagini ‚corbijniene’, ori prelucrari ale acestora. Prietenii stiu (de) ce. Bomba ‚Rush’ deschide ostilitatile explodând în boxe, si boxele încaseaza socul din plin. In fata panourilor se unduieste Razvan Mazilu, emulându-l stilizat pe Dave Gahan. Alaturi de el, patru fete si patru baieti se vor succeda pe scena timp de o ora, dând viata unor personaje originale dintr-o lume electro, si pop, si usor dark.

Coregrafia la ‚Personal Jesus’ mi s-a parut geniala. Patru personaje, doua fete si doi baieti, se afla în cele patru colturi ale scenei. Fiecare poarta un simbol, de fapt fiecare este un simbol. In dreapta, o Ea în negru cu un telefon din plastic, „flesh and bone by the telephone”, ridica receptorul si capata o credinta care devine mai puternica cu fiecare reiterare a refrenului, si un El cu un glob stralucitor, un mic Atlas în maieu transparent care-si rostogoleste de colo-colo disco-ball-ul. In stânga, o Ea încrâncenata, mânuind abil o cruce de metal aurit, unduindu-se ca o mitica naga, preoteasa unei noi religii; „reach out and touch faith” striga ea, si mai este si un El, arogant, dispretuitor, your own personal Jesus, care poarta un pistol de calibru mare si ameninta, ameninta, ameninta. „I’ll make you a believer, I will deliver, you know I’m a forgiver, reach out and touch faith” ne transmite Jesus-ul de pe marginea scenei, îndreptând pistolul spre sala. Si toti patru danseaza, vibreaza, orbiteaza, se ridica si se prabusesc separat si împreuna, ca într-un furnicar omenesc ale carui strafunduri sunt subit invadate de o lumina intolerabila, proiectatata printr-o lupa diabolica. Sunt cinci minute de pura placere interzisa, ca un mar suculent plin de otrava, ca un tablou de Bosch în miscare, un „Last judgement” post-modern nemilos.

Spectacolul face loc si unor momente în care dansatorii evolueaza singuri pe scena. Desigur, e timpul ca Mazilu sa straluceasca, voltijând gratios pe piesa ‚Clean’. Mr. Clean apare pe scena cu o tabachera în care se gasesc ramasitele unui fost prieten de care tocmai s-a despartit. Intinzând tabachera spre public, el sufla în vânt praful alb dinauntru, si ne marturiseste: „Now that I’m clean (you know what I mean), I’ve broken my fall, put an end to it all, I’ve changed my routine, now i’m clean”. Separarea de drog se face cu o energie stapânita, ce se dezvolta progresiv, pe masura ce lumina proiectata pe scena de un reflector singuratic creste în intensitate. Mazilu are spatele ud, camasa gri i se lipeste de omoplati. Mr. Clean se misca fantomatic dintr-o parte într-alta a scenei, neaflându-si locul, macinat de îndoieli, temator dar încrezator: „I don’t understand what destiny’s planned, I’m starting to grasp what is in my own hands; I don’t claim to know where my holiness goes, I just know that I like what is starting to show”. Liberat, corpul curat pluteste în lumina, si lumina îl urmeaza oriunde acesta se duce. Plutirea lui Mr. Clean te umple de bucurie, precum vederea unui înger care tocmai si-a capatat aripile; te face sa-i vrei binele, neconditionat si etern.

Imi asez palma pe balustrada lojei si simt cantitatea de energie pozitiva adunata subit în sala. Fetita de vizavi sta în picioare, în fata scaunului ei, si priveste cu ochi imensi la lumini. Doamna cu parul stacojiu din primul rând îsi mângâie barbia cu o mâna semitransparenta si zâmbeste la Mr. Clean, atunci când acesta face o ultima pirueta si proiecteaza spre sala restul de praf alb ramas în tabachera, într-un mesaj fara echivoc. Refugiat dupa paravane, Mazilu îsi trage sufletul, si pe ale noastre totodata.

Frenezia DM îsi duce trena, pe scena. Chiar la propriu, deoarece finalul aduce un ‚hommage’ jucaus depeshmozilor: în sala se sting luminile si pe usa din spate intra un individ longilin, brunet, purtând cu gratie o mantie din blana de culoare alba, ornata cu beculete. Desi nu cara cu el un sezlong pliant si nu este încununat cu o coroana aurita, individul este întâmpinat cu hohote complice de spectatori, printre care trece agale, regal. Ajuns pe scena, individul se recomanda. Este Dave. „Dave from Depeche Mode, you know? Oh crap, you don’t know”. In aceeasi limba engleza, printr-un iconic megafon rosu, ne informeaza ca va cânta, cu trupa lui cu tot, o melodie noua, special pentru noi. „Actually, a new version of an old song”. Sala râde, si redevine serioasa când ‚Dave’ începe sa cânte live. Sa ne arate lumea în ochii lui.

Are voce buna, ‚Dave’. Nu este Vocea, dar este o voce buna. In jurul lui, se monteaza ad-hoc un clip muzical, si toti dansatorii… cânta. Sala nu marseaza din pacate, cum mi-as fi dorit. Pacat. Am simtit ca era o buna ocazie sa refulez în public ani de vocalize depeshmodiene intonate sub dus. Eram gata sa gâjâi afon alaturi de mase, eram chiar înfierbântat un pic în strafunduri. Insa lumea era prea absorbita de spectacol pentru a face parte din el. Nimic nou sub reflectoare.

Apoi, cântecul, dansul, lumina se sfârsesc brusc. ‘Dave’ si trupa sa dispar în întuneric. Un trandafir rosu ramane suspendat în aer, în mijlocul scenei. Din spinii lui se preling pe podea fractali de lumina stacojie. Apoi nimic.

Cade cortina. Se ridica. Se aplauda. Lumea e în picioare. Cade cortina. Se ridica. Se aplauda. Cade cortina. Se ridica. Se aplauda. Cade cortina. Vecinele de loja ar cam pleca, se uita încurcate în jur. Se ridica cortina. Se aplauda. Cade cortina. Se ridica. Râsete în sala. Se aplauda. Cade cortina. Se ridica. Jumatate din spectatori sunt cu spatele la scena, cautând iesirea. Râsete încurcate. Se aplauda. Cade cortina. Se ridica. Acum râd si dansatorii, vadit surprinsi, dar înainteaza si ne saluta, din nou. Cineva le face o farsa, presupun. Vreun tehnician glumet. Se aplauda. Cade cortina. Se ridica. Hahaha! Se lasa cortina. Gata.

Chestii de interes:

R. Mazilu: este carismatic, si gestioneaza ideal forta mimetica a mimicii. E foarte stapân pe dinamica propriului corp. Pare a fi capabil sa dezvolte un efect maxim cu un efort minim. Si nu în ultimul rând, e curajos: executa arabescuri ample, descrie fouetté-uri spiralate, decoleaza fara frica în blugii sai stretch desi, sa-i fie iertat, s-a cam îngrasat. Dar, nu-i asa, „nimic nu se compara cu o bomboana cu visina în ciocolata„. Efectul e delicios.

Dansatorii: buni si tineri, vor aduna experienta si vor fi si mai buni. Bianca Patrichi (din aceeasi familie Patrichi cu Gina si Cornel) este o dansatoare exceptionala, cu o miscare scenica desavarsita si o expresivitate naturala. Foarte curând va fi un nume mare, prin ea însasi. Judith State are la rându-i o energie debordanta, care i se revarsa cu generozitate prin pori (e de altfel responsabila pentru un flash mob în Plaza Mall, la începutul lunii noiembrie). Judith ar putea sa alimenteze fara efort vreo trei orase mari cu electricitate cu un simplu allegro, dar a ales în schimb sa danseze pentru noi. Wicked. Vanda Stefanescu are o partitura discreta, dar si un duet luminos cu Razvan Mazilu, si îsi face treaba cu un surâs misterios de Little 15 constienta ca nimeni nu-i poate citi onestul, visceralul jurnal intim ascuns într-un sertar secret al biroului, departe de ochi si deochi. Levente Szasz aduce pe scena o creatura fragila, apropiindu-se de profilul androgin al idolului sau declarat, Vaslav Nijinski, si compune un duet memorabil cu Mircea Ghinea. Ah, si ‘Dave’ se numeste de fapt Mihai Smarandache si este actor la Teatrul national din Constanta. 

Coregrafia: entuziasta si imaginativa. Nu am simtit-o neaparat fidela spiritului DM, dar asta nu e un lucru rau. Este contra naturii sa pui limite unui spectacol de dans modern, sau sa-l atârni exclusiv si rigid de un concept. Massimo Gerardi, coreograful, confirma asta, si adauga într-un interviu pentru ‚TimeOut’: „Este dificil să dansezi pe muzica lui Depeche, pentru că este ‚down-beat’. De aceea am ales pentru structura muzicală a spectacolului multe variante remixate ale versiunii originale, pe care le-am găsit mai potrivite pentru a dansa. Au mai multe variaţii de ritm, sunt mai sincopate, şi atunci partitura muzicală devine mai interesantă în ceea ce priveşte felul în care este structurată mişcarea înăuntrul fiecărei piese”.

Sonorizarea: execrabila, pentru un spectacol bazat pe Muzica! Nu ma jenez sa îi suspectez ca au folosit cântece în format mp3 la 128kbiti, amplificate printr-o statie sovietica pe 2 canale si livrate unor boxe de salon care de-abia duceau povara basilor. Mi s-a rupt sufletul, meritau mai mult, si dansatorii, si DM, si cei din sala.

Costume, coafuri, accesorii: veridice, punk-ish. Nu a purtat nimeni pantaloni albi tight fit cu maieu negru si perciuni filati. Ceea ce e bine.

Locatia: un cuvânt trebuie spus despre ‚Odeon’: ideal. Este un teatru care este excelent întretinut si care ofera confortul si starea de bine necesare ca sa te poti bucura pe deplin de un spectacol. Este important sa nu te temi de iminenta unei sciatici provocate de curentii de aer rece sau de scaunele desfundate (TNB), sa nu ajungi sa te dezguste mizeria si sleiala înconjuratoare (Teatrul Mic, pâna de curând), sau sa nu-ti simti pusa existenta în pericol (Teatrul Act, Teatrul Foarte Mic, situate în cladiri cu bulina rosie).

Pretul biletului: 36 RON, parca.

Feeling: „Depeche Dance” may not be Ultra, but it sure is an Exciter.

Reclame

~ de ubiquus pe noiembrie 26, 2010.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: