Boris, Michel, Emile et moi.

(Merci Marie pentru aceasta melodie care mi-a sugerat titlul).

Pe plajele impecable ale Greciei am avut vreme sa citesc si carti relativ mai groase. Crezusem ca mi-a scazut toleranta la opurile de peste 300 de pagini, dar aparent ceva în mine ma îndeamna sa persist atunci când cauza este nobila. Stând cu picioarele în nisipul fierbinte, între zeci de turisti estivali alergând, strigând, râzând, mi-a placut un psihiatru si psihanalist francez, Boris Cyrulnik, care a scris o carte adevarata, pe nume ‘Les Nourritures affectives’. Cartea este vrând-nevrând o cronica a vremurilor nevrotice în care navigam si noi, cu eurile în berna. Tipul este foarte versat în domeniul lui, dar mai înainte de orice este foarte uman, si resimte, ilustreaza frumos suferintele unui ev apus care accepta cu greu tranzitia catre nonsensul suprem.

Cyrulnik vorbeste undeva despre ‘desolidarizare’. Mereu am realizat existenta acesteia la nivel inter-individual, este clar, dar el mentioneaza totodata, interesant, desolidarizarea fata de obiecte, ‘care nu mai au nimic de spus’. Caci astazi, de exemplu, ne cumparam pestii din supermarket, sub forma de dreptunghiuri înghetate, la caserola. Câstigam timp, e drept, dar nu mai putem sa spunem apoi, la cina cu prietenii, povestea pescuitului miraculos, sau sa memoram anumite dimineti cu bunicul pe balta, nici umezeala din barca, nici cafeaua aburinda pe care am împartit-o cu un necunoscut. Zice crudul, realul Boris:

Plus rien n’existe de ce qui peut faire récit. Les objets redeviennent des choses qui pèsent, qui coûtent, et apportent des calories: ils se font matière sans valeur sémantique. Les donneurs de sens, artistes, cinéastes, romanciers et philosophes, pourraient compenser cette perte de sens si eux aussi ne se laissaient pas tenter par “le retour à la chose même”’. (Nu mai exista vreun lucru care sa poata spune o poveste. Obiectele redevin lucruri care cântaresc, care costa si care contin calorii: ele devin materie fara valoare semantica. Cei care dau sens, artistii, cineastii, romancierii si filosofii, ar putea compensa aceasta lipsa de sens daca ei însisi nu s-ar lasa tentati de „întoarcerea la lucrul-în-sine”).

Pierderea sensului duce la criza de apartenenta, criza de apartenenta duce la fragmentare sociala, si fragmentarea sociala duce la eliberarea individului. Care va sfârsi fatalmente singur, eventual alaturi de un computer, o masina pe care nu o intelege, într-un viitor incert. 

Asta cu computerul o iau de la Michel Houellebecq, dintr-un (excelent) interviu-fluviu pentru revista Ring. El spune, mai mult, ca nu întelegem masinile si atunci le umanizam, pentru a putea relationa la un nivel primar. Avem o suferinta de a fi, la care raspundem cu apropierea de obiecte care exista… dar nu fiinteaza. Sau cum zice avatarul Daniel 25, o creatura evoluata ce ne vorbeste din viitor, in ‘La possibilité d’une île’:

Selon la Sœur suprême, la jalousie, le désir et l’appétit de procréation ont la même origine, qui est la souffrance d’être. C’est la souffrance d’être qui nous fait rechercher l’autre, comme un palliatif; nous devons dépasser ce stade afin d’atteindre l’état où le simple fait d’être constitue par lui-même une occasion permanente de joie; où l’intermédiation [ou l’interaction humaine] n’est plus qu’un jeu, librement poursuivi, non constitutif d’être. Nous devons atteindre en un mot à la liberté d’indifférence, condition de possibilité de la sérénité parfaite’. (Dupa Sora suprema, gelozia, dorinta si apetitul catre procreare au aceeasi origine, care este suferinta de a fi. Suferinta de a fi este cea care ne face sa-l cautam pe celalalt, ca un paliativ; trebuie sa depasim acest stadiu pentru a atinge starea în care simplul fapt de a exista reprezinta prin el însusi o permanenta ocazie de a fi fericiti; starea în care intermedierea [sau interactiunea umana] nu mai reprezinta decât un joc, îndeplinit în mod liber, neconstituind un element al fiintarii. Trebuie sa ajungem într-un cuvânt la libertatea de a fi indiferenti, o conditie care permite serenitatea perfecta).

Ceea ce dovedeste ca aprigul domn Houellebecq si-a facut temele, la vremea adolescentei, atunci când, dupa propriile marturisiri, era urât de toata lumea si iubea doar cartile din biblioteca bunicii, cea care i-a dat si numele de scriitor. Printre ele s-a numarat mai mult ca sigur si un anume ‘Précis de décomposition’ al seducatorului nihilist Cioran, care formula în felul urmator premiza naratiunii lui Houellebecq:

J’ai voulu supprimer en moi les raisons qu’invoquent les hommes pour exister et pour agir. J’ai voulu devenir indiciblement normal – et me voilà dans l’hébétude, de plain-pied avec les idiots, et aussi vide qu’eux.’ (Am dorit sa elimin din mine ratiunile pe care le invoca oamenii pentru a exista si pentru a actiona. Am dorit sa devin nemaipomenit de normal – si m-am trezit în plina stupefactie, alaturi de idioti, si la fel de gol ca si ei).

Citatul încheie meta-aforismul lui Cioran care se intituleaza ‘La Gamme du vide’. Intr-adevar, golul exista, este în noi si prin noi este în lume. O lume care, în lipsa necesarei hrane afective, nu mai admite posibilitatea reminiscentei vreunei insule si se îndreapta … precis… catre descompunere.

Reclame

~ de ubiquus pe octombrie 3, 2010.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: