Stare pe loc (scribologii, part one).

Te-ai aşezat la birou şi iată, trebuie, e musai, e mare nevoie, arde să scrii ceva, să-ţi valorizezi ziua, să-ţi aduci mai aproape finalul acestei vanităţi infraliterare la care tot scrii de ani. Tocmai te-ai ridicat de la masă şi îţi simţi acizii luptându-se să topească halca de carne pe care ai ingurgitat-o mai devreme cu atâta poftă şi cu două kilograme de cartofi prăjiţi, crocanţi, tăiaţi subţire. În situaţii de acest gen, corpul nu te îndeamnă decât la eliminarea gazelor excedentare şi la somn. Chiar, un bun somnic ţi-ar pune ordine în idei şi te-ar repune în matca creaţiei, alunecând natural către avalul naraţiunii tale.

Dar nu! Este cumplit, n-o să cazi din nou în aceeaşi perfidă capcană a demonului prânzului, pentru nimic în lume! Trebuie să te mobilizezi, trebuie să ieşi din acest impas ideatic. Uite, priveşte în jur, inspiră-te, lasă-ţi ochii să zburde, să se mişte, nu se poate să nu găsească nimic susceptibil de a te inspira în jur. În fond, ţi-ai decorat singur camera de lucru, ai ales cu mâna ta fiecare obiect, fiecare mobilă, covorul acela verde („verdele este viaţă, este germen şi mugure aşteptându-şi rodul”), glastrele cu flori, jaluzelele, tablourile – ar fi un gest frumos şi pe deplin natural ca toate acestea să te ajute la rândul lor să depăşeşti un moment critic, nu?

Degeaba caşti ochii la pereţi. Ştii foarte bine că n-ai ce să aştepţi de la ei. I-ai privit şi ieri, şi alaltăieri, câteva ore bune, şi mai bine ai recunoaşte că nu te-au ajutat cu nimic. Ba chiar ţi-au uniformizat gândirea, ţi-au aplatizat creierul. Ţi-au limitat fantezia şi entuziasmul. Nu, nici tavanul nu e cu nimic mai presus. Cel mult poţi prinde o scolioză rebelă, idei nu se găsesc în albul tavanului. Câmpul alb, oile negre…

Priveşte în jur, sigur, măcar aşa vei vedea că eşti înconjurat de o turmă uniformă de indistincte oi negre, o maree neagră ce-ţi acoperă încet creierul complacent. Şi priveşte în oglindă: vei vedea că tu însuţi eşti marele măgar al acestei turme. Îţi vezi ieşind umerii, capul din mijlocul mareei negre? E încă bine, eşti încă gri, eşti încă deasupra nivelului critic. Dar fă numai un pas greşit sau cedează presiunii turmei, şi vei vedea cum îţi va potopi gura, nările, urechile, apoi ochii, şi în cele din urmă materia cenuşie. Materia ta cenuşie de măgar cenuşiu va deveni o pastă neagră, lichefiată, ce se va solidifica în formă de brichete de lignit, care vor servi drept combustibil ecologic generaţiilor viitoare.

Problema ta? Eşti prea slab. În loc să fii un prădător de idei, eşti o biată victimă ingenuă a lor. Chiar şi acum ai fost luat pe sus de un curent căruia nu ai putut să te opui, şi care te-a adus drept aici. Priveşte în jur şi încearcă să înţelegi, măcar acum. Da, te-a adus între aceiaşi patru pereţi, la acelaşi birou de lucru, în faţa aceleiaşi foi albe. Cum, nu este albă? Glumeşti! Ceea ce crezi tu că vezi acolo nu sunt decât urmele mareei negre de care vorbeam mai devreme. Deşeuri. Doar nu ai de gând să scoţi idei din deşeuri, şi să publici aşa ceva, sub numele tău? În plus, nici nu ar fi ceva original: altcineva a făcut-o deja înaintea ta. Aruncă deci foaia aceasta la gunoi şi apucă-te de treabă, omule!

Tu eşti omul!

Reclame

~ de ubiquus pe septembrie 26, 2010.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: