Undrologie.

Când îţi sună ceasul, vezi trecând prin faţa ochilor întreaga-ţi viaţă

Nu cred că este foarte corectă această concepţie, care a devenit în timp un soi aparte de folclor, tocmai pentru că răspunde unei nevoi naturale a omului, şi anume nevoia de justificare, de auto-evaluare finală, precedând ceea ce numim Judecata de Apoi, unde Judecătorul este cu totul altul, atotputernic. Omului îi place să creadă că sfârşitul vieţii, care poate fi unul subit, brutal, reprezintă şi momentul final al destinului său pe Pământ, ultimul pas necesar, care nu poate fi altceva şi altfel decât sub forma unei retrospective instantanee, unui bilanţ pur contabil, figurativ, soldat în mod ideal cu un scont precis.

Am fost bun, am făcut şi rău. Aceasta este viaţa mea, cu binele şi răul ei, aşa am fost eu, înger şi diavol, cucută şi rozmarin. E într-adevăr plăcut să ştii că Atunci te vei putea vedea aşa cum ai fost şi aşa cum ai trăit, înainte de a trăi ceva unde nu vei mai fi aşa cum ştii.

Revenind, concepţia nu este probabil corectă în întregime pentru că, cu câteva excepţii notabile, antecamera morţii nu este deloc un cinema în aer liber, unde putem privi à loisir secvenţe alese din epopeea personală. Astfel, clipa ce precede moartea nu permite o succesiune exhaustivă de secvenţe, ci cel mult un caleidoscop multicolor şi pluriform de idei, senzaţii, impresii şi experienţe, îmbinate într-un stop-cadru unicat, care ne este ataşat de retină, în ultima clipită, precum le sunt ataşate corpurilor la morgă o etichetă de degetul mare al piciorului, în vederea recunoaşterii ulterioare.

Murind, nu trece nimic prin faţa ochilor. Mai degrabă rămâne ceva. Rămâne o imagine, o imagine unică, uriaşă, care te îndeamnă să închizi ochii pentru a o cuprinde şi a o trece de celalaltă parte a fluviului. Poate nici o imagine, poate doar, cum îndrăznea Borges să substantivizeze, un cuvânt. Cuvântul lui Borges era Undr. Chiar dacă a murit orb, sunt sigur că Borges a văzut Undr-ul în clipa aceea. Iar acolo a fost vorba de un necesar act de justiţie, din moment ce bătrânul meşter şi-a pierdut vederea tocmai privind prea adânc în miezul incandescent al lucrurilor şi aducând între noi scânteia mocnită a unui geniu domesticit.

Reclame

~ de ubiquus pe noiembrie 13, 2009.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: