Cortina confidenţei.

Nu găsim mereu cuvinte pentru ceea ce dorim să exprimăm… asta şi pentru că nu gândim mereu cu mintea (oricât de paradoxal ar părea asta), ci o facem uneori şi cu sufletul… Poate tocmai acelea sunt momentele semnificative ale vieţii, poate că acolo zace adevărul în stare pură. Numai că secole si milenii de convenţii sociale şi de deghizări comportamentale ne-au transformat în remarcabile micro-maşinării de expresie auto-cenzurată. Există o gâtuire a simţurilor de către raţional, asta nu se poate nega… Şi cel mai important, nu mai există sentimente pure… Acum orice pornire naturală a sufletului trece printr-un dublu filtru deformator: cel al raţiunii şi cel al limbajului. 

Raţiunea îţi impune ordine şi coerenţă, mai mult sau mai puţin între ghilimele, în formularea acestor sentimente, iar limbajul impune rigoare şi constrângere (prin sărăcia şi limitarea lui) exprimării lor. Se poate numi asta impasul – daca nu haosul – secolului care tocmai începe. Sinceritatea e doar un cuvânt în vânt, ea nu mai există decât ca un concept dincolo de timp şi spaţiu, undeva în cea de-a patra dimensiune morală a universului. 

Întotdeauna mi-au plăcut confesiunile, jurnalele, mărturiile… Este un spectacol extraordinar, un sublim recital egotic. Uneori mă las angrenat şi eu în aceasta dulce maşinărie a gâdilării orgoliului, nu fără anumite rezerve, şi anume cele legate de ridicol, de patetic. E atât de subţire bariera către domeniul acesta încât dacă te laşi angrenat inconştient de forţa mărturisirii poţi trece lejer pe tărâmul ridicolului.

Confidenţa este în sine o cortină de background pe care o aşternem către public (cu personalitate singulară sau multiplă) pentru a ascunde cumva culisele, lăsând în lumina reflectoarelor scena, în toată cruzimea naturaleţii ei. E deja vorba de un efort pe care îl facem ca urmare a apropierii faţă de alteritate… mutarea cortinei din faţa scenei (acţiunea noastră cotidiană de protejare a intimităţii faţă de semeni) undeva în fundal. Numai că o problemă apare chiar atunci când ne aşteptăm mai puţin: această cortină de fundal este transparentă… ea lasă descoperit nu numai spaţiul scenei (voluntar dezvăluit) ci şi o bună parte a culiselor.

Reclame

~ de ubiquus pe octombrie 6, 2009.

6 răspunsuri to “Cortina confidenţei.”

  1. N-as eticheta drept problema transparenta cortinei. Sunt putini „ochi” care sa poata privi (mai corect ar fi sa spun „vedea”) prin ea, fie si asa, transparenta cum o descrii tu. Problema, daca vrem sa existe una neaparat, in viziunea mea, e ca, mai degraba, cei mai multi se vor comporta ca si cum ar vedea prin ea, in vreme ce nu vor face altceva decat sa o foloseasca drept oglinda. De-aici incepe greul cu adevarat.

    In schimb m-as intreb ce-o contine teama de ridicol in profunzime, acolo unde ratiunea pierde teren in fata afectelor si nu numai.

  2. Hm, ai dreptate, în ambele privinte. O sa articulez si eu doua idei.

    Anume, mai întâi, spui ca ‘cei mai multi se vor comporta ca si cum ar vedea prin ea, în vreme ce nu vor face altceva decât sa o foloseasca drept oglinda’. Admir îndoit optimismul tau îndoit. In speta, am dubii ca cei mai multi sunt interesati de culisele si cortinele celorlalti, chiar în ipostaza de oglinda.

    Vei spune poate, oho, dar uite-i, uita-te la ei, cum îsi petrec vietile citind si privind si salivând si aplaudând la culisele altora, cum devoreaza aventurile aleia care si-a pus sâni de plastic, ale aluia care si-a schimbat orientarea sexuala de trei ori în ultimele doua luni, ale marelui pitic, ale micului urias… Ok, dar nu astea sunt culisele adevarate, astea nu sunt decât confetti sau fumigene, efecte speciale. Si nu cauze specifice. Oamenii s-ar speria si ar fugi de adevaratele culise daca ele ar fi printr-o întamplare exhibate. Cel putin asa ma gândesc… dar nu cred ca va face cineva vreodata experimentul asta, asa ca pericolul e departe.

    Dar apoi, mmm, ce bine zici apoi. ‘Ce-o contine teama de ridicol în profunzime, acolo unde ratiunea pierde teren în fata afectelor si nu numai?’. Sincer, nu cred ca întrebarea asta a izvorât din tine în urma lecturarii modestelor mele rândulete, si nici macar din stralucirea unui moment de inspiratie în fata tastaturii. Cred ca e o întrebare pe care o aveai în tine de mult, si la care cauti un raspuns. Si cred ca orice om reflexiv (acei putini ‘ochi’ de care ziceai mai sus) este framântat de chestiunea asta.

    Eu unul nu am un raspuns si e posibil sa nici nu am vreodata. Ma gândesc însa asa: în profunzime, nimic nu conteaza cu adevarat, decât moartea; si nici macar aia, deoarece profunzimea perfecta e în sine o stare secunda, asemanatoare unei morti suspendate. Pâna la coada, daca dai o raita prin cartile budiste, nirvana, cu shambala ei cu tot, e un soi de coma autoindusa, sau o supradoza… de awareness hawkian, ca sa joc pe terenul tau, poftim:)

    Cum zici si tu, în profunzime ne doare la basca de ridicol si consecintele lui… dar cât din viata ti-o traiesti în profunzime?

    Si scufundatorii profesionisti se ridica la suprafata sa ia aer pentru ca oricât ar fi de scufundatori aerul este cel ce îi face sa fie oameni. (Uite, asta am scris-o fara sa respir).

  3. Intr-o seara, intr-o biserica, un grup de tineri discutau impreuna cu un preot despre trinitate (tata, fiu si duh sfant). Am ascultat o explicatie, nu a preotului in cauza, ci a altuia ale carui cuvinte fusesera preluate. Dumnezeu-tatal, singur, ar fi fost egoist. Doi ar fi insemnat prea mult subiectivism, fiecare l-ar fi vazut tot timpul pe celalalt, cel pe care-l iubea. Cifra trei aduce observatorul neutru.
    Fara sa intru in detalii ce apartin, eventual, crestinismului si fara sa judec in vreun fel presupusul adevar al vorbelor de mai sus, le voi folosi in contextul comentariului meu si raspunsului tau.
    Cand te privesc purtandu-te intr-un anumit fel, vorbind, cantand, dansand, razand, tipand, plangand si simt ceva ca raspuns la comportamentul tau, obisnuiesc sa cred ca tu mi-ai provocat aceasta stare-raspuns. Apoi incep, dupa caz, sa iti reprosez ceva, sa ma infurii, sa rad in hohote, sa dansez la randul meu, sa fug departe de tine sau sa plang impreuna cu tine.
    Unii ar spune ca lucrurile arata asa din cauza ta sau datorita tie. Altii ar numi-o traire empatica.
    Unii s-ar intreba de ce te porti asa. Altii, presupunand eventualele cauze gandite de ei, te-ar judeca.
    Cativa s-ar intreba ce anume din interiorul lor i-a facut sa simta ceea ce au simtit vazandu-te pe tine, cel care dansa, canta, vorbea, plangea, tipa.
    Cortina prin care vezi.
    Cortina in care te vezi.
    Si cortina prin care te vezi.
    Nu e nimic gresit in nici una dintre cele trei ipostaze, insa fiecare dintre ele are grade de profunzime.
    Ca la inot. Poti sa-ti tii capul in apa sau deasupra ei.
    Ca in viata. Poti sa o traiesti privind tot timpul spre ceilalti sau cat mai des spre tine. (si n-as vrea ca aceste cuvinte sa fie gresit intelese drept perspectiva altruista ori egoista, pentru ca nu la asta m-am referit)

    Am diverse temeri, dar pe cea de ridicol n-o pot considera deloc fruntasa. Daca trebuie sa aleg, atunci raspunsul e ca la tine m-am gandit cand am evidentiat-o. Poate mai ales pentru ca e chiar teama ta, verbalizata aici? Cum e si firesc, explicatia pentru ea o detii chiar tu si vestea buna e ca nu e de neaflat.
    Toata viata traim impinsi de la spate de profunzimea aceea din noi insine, doar ca ne-am invatat sa inotam cu capul deasupra apei.

  4. Am citit de câteva ori raspunsul tau elaborat si ma gândesc asa: lasând de o parte smirghelul psihologizant la care ai supus mesajul, ideea/ideile de baza sunt foarte valide. Sa stii ca empatizez în mare masura, ma gasesc în aceeasi barca, pentru ca încercând sa explic mult în spatiu putin si cu cuvinte prefabricate ma confrunt deseori cu problema claritatii mesajului. Asadar,

    Ideea gradelor de profunzime e foarte explicita, desi complexa, si o întelegem de îndata ce privim critic în jur, în interior, în vid. Ideea suprastrat/substrat sau ego/alteritate mi se pare însa un dualism ceva mai pervers, pentru ca frontierele ajung deseori sa se întretaie si sa se suprapuna, si nu întotdeauna ne convine sau ne este la îndemâna ca, odata ajunsi la destinatii, sa retrasam parcursuri pentru a pune degetul pe origini si raspântii.

    Am dorit dintotdeauna sa înteleg mai bine cortinele pe care le mentionezi asa de plastic, cu o lejeritate de pictor flamand; asa ca am parcurs cu drag si cu atentie cele trei scoli vieneze de psihoterapie, freudiana, adleriana si frankl-iana (logoterapia). Incercam o scufundare sub apele astea?

    Sa fie cortina prin care vezi libidoul/psihanaliza? Cortina în care te vezi e oare teoria complexelor/psihologia individuala? Cortina prin care te vezi e vointa de sens/logoterapia?

    De-metaforizând, ma gândesc ca e foarte posibil ca sa fi formulat pe un blog cea mai succinta si mai ilustrativa analiza a psihologiei secolului 20.

    Chapeau, HL!

  5. Nu cred sa fi facut asa ceva. 🙂 Am citit ceva din Frankl, extrem de putin Adler si, intr-adevar, mai mult Freud. Pe el l-am inteles cu mult mai bine de pe divan.
    Recitind raspunsul tau, am observat ceva. Tu spui ca ideea de profunzime se intelege privind critic aceste multiple realitati, care, de altfel, si dau sens profunzimii, mi se pare mie. Cred ca mai degraba o pozitie (un unghi) diferita si mai putin ancorata in ratiune ajuta sa vezi acele straturi de care vorbesti. Mi-a luat destul de mult timp sa ma dezbrac de hiperluciditatea cu care m-am invelit in momentele mai dificile din viata. Dupa ce-am reusit s-o las intr-un cuier, la vedere, au inceput sa-mi fie mai clare si cortinele, si palierele diferite ale profunzimii. Nu reusesc intotdeauna. Sunt situatii cand ma indrept furioasa tot catre cuier, pentru ca mi se pare ca acolo am singurul prieten de nadejde. In parte e adevarat.

  6. Da, oricât ne-am stradui de fapt nu exista o (singura) abordare a faptului vietii, a cortinelor, a palierelor… De-aia si exista mai multe cârlige în cuierul ala metaforic la care trimiti si care ne mobileaza holurile tuturor.

    Exista probabil abordari multiple, pluriforme, complexe si conexe pentru tot ceea ce ne pune în raport cu noi însine si cu alteritatea. Exista instante în care abordarea rationala nu ajuta sau nu performeaza, sau pur si simplu este neadecvata (încearca sa explici rational de ce rezoneaza în tine o melodie, sau un curcubeu, sau zâmbetul unui om drag) (încearca sa aperi o abordare obiectiva într-un grup de oameni afectati de prejudecati ori felurite opiacee, incluzând religia) (încearca sa fii logic/a sau rational/a într-un grup, pur si simplu).

    Da. ‘O pozitie diferita si mai putin ancorata în ratiune ajuta sa vezi acele straturi’. Sa le vezi. Si sa le traiesti plenar (ceea ce conteaza cu adevarat, pâna la sfârsit, chiar cu riscul de a da gres uneori, deseori, mai mereu). Dar ceea ce ne face cu adevarat persoane reflexive este aplecarea catre întelegere/interpretare/investigatie post-factum, sau cum spui concesiv si autoreferential, Fuga la Cuier.

    Cuierul e bun, daca nu devine (de) o imanenta iminenta.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: