Piramida

Am visat dintotdeauna să construiesc o piramidă. O piramidă a mea, întru mine. Desigur că am disperat şi mi-am irosit vremea şi energia în a-mi blestema sublima neputinţă. În loc să-mi îndrept eforturile întru ascendenţă, m-am afundat în întunecate galerii ale subteranului omenesc.

Simţind miasma adâncurilor, de pământ reavăn şi fluide evanescente, mi-am oprit zvârcolirea pentru a asculta, în fine, raţiunea ridicându-şi glasul asupra vaierelor eului. Mi-am forţat ochii să găsească, printre ruinele coborârii, lumină pentru a-mi clăti privirea de humus şi nisip.

Am urmat lumina pentru a mă întoarce exact la locul de unde plecasem în nebuneasca-mi întreprindere. Totul mi-a apărut drept o imensa şi absurdă cacialma, odată reintegrat în imediatul cotidian, în lumea de zi şi de noapte.

M-am dezis pe loc de o parte din mine, aceea în care crezusem că mă regăsesc cel mai mult, şi m-am pregătit să mă privesc drept în Oglindă, redus la umilinţă şi împăcat.

În oglindă am descoperit, în loc de ruină şi secetă, fiinţare şi fertilitate. Am întors privirea pentru a observa sursa intensei lumini care-mi poleia umerii, şi am găsit că aceasta izvora din crăpătura pe care o năzuisem în inima pământului.

M-am prăbuşit, năuc, pe marginea rotunjită a unui bolovan acoperit de licheni maronii, şi mi-am prins capul în mâini, contemplându-mi opera cu nemărginită uimire. Sub ochii mei, o iluzie căpăta formă: construisem fundaţiile piramidei.

Am dorit să reiau de îndată munca la edificarea piramidei. Atunci am realizat oboseala ce-mi înmuia muşchii şi toropeala ce-mi cucerea încetul cu încetul spiritul. M-am întors pe sol, în mijlocul fundaţiilor încă mustind de sudoarea atâtor ani de efort; m-am lipit de pământ, până la durere, până la a deveni unul cu fiecare bulgăre şi particulă ce-l compun, şi am ridicat ochii arzând de febra speranţei către cer.

Ştiu că sunt foarte bătrân. Nu mai am nici nume, nici loc. Pământul îmi serveşte drept pat, şi cu cerul întunecat mă învelesc în nopţile cu lună rece. Corpul îmi devine din ce în ce mai uşor, doar gândurile îl mai ţin locului în rost de balast. Nu pot vedea în jur, căci irişii-mi sunt de mult străvezii şi imobili, dar simt cum mă cuprinde zidăria Piramidei.

Mă adun în vârf. Tot ceea ce mai am este aici cu mine. Vai, dar ce lumină ! Nu-mi poate fi teamă, căci şi eu mi-s din lumină făurit. Cresc. Linişte.

Reclame

~ de ubiquus pe ianuarie 19, 2009.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: