Trei capete pentru fiecare pod.

Gheaţa se topeşte încet într-un pahar. O poveste veche de când lumea, un crepuscul plin de seva farmecului originar. Suntem dinozaurii erei moderne; glaciaţiunile încă ne sperie, ne dau frisoane reci la baza spatelui. De aceea le constrângem la microforme fixe, controlabile, uşor şi natural digerabile. Otrava zilnică a Lucreţiei Borgia.

Să mai servesc o doză, să devin urgent nemuritor. 

Mă afund în albul tavanului, aşteptându-l să-mi dea finalmente un semn de viaţă. Deşi de la un moment dat începe să ghicească ce vreau de la el, şi dansează timid în tremurul ochilor mei increduli, nu riscă nici o manifestare exuberantă. Totul e la locul lui aici, comme il faut, plat, orizontal, încadrat.

Ce naiba îmi place atât la tavanul ăsta? 

Am o durere în spate. Mă rog, ăsta e un fel de a vedea lucrurile. Există alte perspective, poate mai uşor de acceptat. De exemplu: durerea din spate are un subiect prin care există, unde se exprimă, un domeniu de parazitare. Dintr-odată cresc în ochii mei: ce ar fi durerea asta groaznică din spatele meu fără mine? Brrr, teribil de imaginat.

Sunt lucruri care mă depăşesc, rămânând în urmă.

~ prin ubiquus pe mai 11, 2011.